Deschideţi-mi porţile neprihănirii...

Midnight blue thoughts

2011-11-20T01:07:00.002+02:00

Ain't too big the price we pay to taste or feel 'just one more time' a memory lost? Is this all we're meant to feel? Why do we despise the present so much today, so that we can miss it like crazy tomorrow? Why do we do this to ourselves? We miss our past.. we miss(to be read as "dream") our future. The minutes are slipping through our fingers made of sentiments and we can only catch a glimpse of the reality. So far, so good. Tears, smiles, hopes, faith... these are the 'clothes' that dress our daily disillusions. We try to discipline ourselves to act not based on our feelings. We try to align our brains to our hearts. We're craving for balance. But the truth is... we're running too fast. We're searching too fervent for our little piece of happiness, that we forget why we're here actually.

I HAVE to decrease that HE (God) might increase. The end.

9a.

2011-11-07T14:31:00.003+02:00

Toamnă cu miros de nelinişte.

Trecut cu miros de Kyrgyzstan.

Visuri cu miros de necredinţă.

Dumnezeu... fără miros, deocamdată..

9.

2011-11-01T21:09:00.001+02:00

"Ai depărtat dela mine pe prieteni şi tovarăşi;

şi cei de aproape ai mei s'au făcut nevăzuţi." (Psalm 88.18)

8.

2011-10-27T13:31:00.002+03:00

Se zice că răbdarea e importantă... "uniţi cu răbdarea evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni". Evlavie. Dragoste de fraţi. Iubire de oameni. Astea vor fi consecinţele, dacă voi avea grijă să am răbdare?

Bună, Răbdare! Du-mă unde n-am mai fost niciodată!

7.c.

2011-10-24T22:44:00.007+03:00

Ce faci, cînd Dumnezeu te ignoră? Ce rămîne, cînd nu mai faci diferenţa dintre speranţă şi credinţă? Ce faci, cînd Dumnezeu nu Îşi întoarce faţa către tine şi totul ia culorile tăcerii? Te mai rogi? Mai plîngi? Mai posteşti? Mai crezi? Îţi mai laşi sentimentele să curgă şuvoi, sau le pui capac?

Ştii ce faci? Deschizi Biblia.. şi începi să reciteşti totul. Şi o iei de la capăt.

http://www.youtube.com/watch?v=HbC5j_L9MuY&feature=related

7.b. Puzzled

2011-10-24T14:18:00.004+03:00

Te caut, Doamne. Te caut cu migală, cu tot ce sunt. Te caut cu tot ce decid. Te-am căutat cînd am plecat în America. Te-am căutat cînd m-am întors înapoi. Te-am căutat în toate relaţiile mele. Te-am căutat în versete de Biblie, în Psalmi, în filme, în melodii... Te-am căutat în rutina mea, te-am căutat cînd am făcut ceva ieşit din comun. Te-am căutat şi vreau să Te mai caut în Asia în fiecare zi a vieţii mele. Eşti ca un puzzle, Doamne... şi prin fiecare căutare, mai găsesc cîte-o "piesă". Şi cu fiecare "piesă", devii tot mai viu, tot mai colorat, Te înţeleg din ce în ce mai bine.. Caut, şi ştiu ce caut. Te caut pe Tine. Caut să Te înţeleg. Caut să Te văd, în neputinţa-mi. Şi te văd în tot şi în toate. Tu eşti respiraţia mea. Tu eşti Acela care nu îmi dă voie să mă simt singură. Eşti ascuns în toate lucrurile, Doamne... eu doar trebuie să Te caut, şi Te voi găsi. Eşti în fiecare prietenie.. eşti în poezii.. eşti pe munte, eşti privirea oamenilor săraci... eşti Tu, aici, şi Te rog să mă ajuţi să renunţ la mine însămi, ca să Te văd pe Tine. Dă-mă la oparte din privelişte.. că nu Te văd pe Tine, de mine.

Şi hey.... Te iubesc! Şi eu sunt o piesă de puzzle... şi mă potrivesc perfect cu Tine. Te-am găsit...şi sunt fericită :)

7.a.

2011-10-20T23:35:00.004+03:00

I pray that You would bring Muslims to know Jesus Christ.

Lord, I pray that You would bring Jews to know Jesus Christ.

Finally, Lord, I pray that You would bring Christians to know Jesus Christ. Amen.

F. Burns (a Jew)

6,7.

2011-10-18T20:22:00.010+03:00

Toate aceste zile au fost ca să pot zice şi eu ca Ieremia, "Then I knew that this was the word of the Lord."(Am ales să folosesc traducerea în engleză, care sună mult mai explicit decît cea în romîneşte.) Cînd voi spune şi eu aceste cuvinte, nu ştiu încă. Ştiu doar ce i-a transmis, subtil, Isus, lui Petru, prin aceste versete:

"Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?" ,"Da, Doamne", I -a răspuns Petru, "ştii că Te iubesc." Isus i -a zis: "Paşte mieluşeii Mei."

I -a zis a doua oară: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?" "Da Doamne", I -a răspuns Petru, "ştii că Te iubesc." Isus i -a zis: "Paşte oiţele Mele".

A treia oară i -a zis Isus: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?" Petru s'a întristat că -i zisese a treia oară: "Mă iubeşti?" Şi I -a răspuns: "Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc." Isus i -a zis: "Paşte oile Mele!"

Numai cine Îl iubeşte cu adevărat pe Domnul va ajuta la mîntuirea oamenilor. Doamne, învaţă-mă să Te iubesc!

(Zilele 'numerotate' continuă...)

p.s Ziua de azi a fost perfectă şi se termină minunat. :)

5.

2011-10-17T00:25:00.003+03:00

God in my watching, there in my waiting.. be my everything.

"În ziua în care Te-am chemat, Te-ai apropiat şi ai zis: NU TE TEME! "

"Pentru ce să ne uiţi pe vecie şi să ne părăseşti pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară. Să ne fi lepădat Tu de tot oare, şi să Te fi mîniat Tu pe noi peste măsură de mult?"

Te aştept, Doamne, pentru că Te iubesc..

4.a

2011-10-14T19:23:00.006+03:00

"Surrender everything I have and follow You."

Am auzit acum acest vers, după ce am avut întreaga zi impresia că totul îşi pierde culorile în faţa Marii Chemări. Pur şi simplu, nu mai pot să stau într-un loc, asigurîndu-mă că MIE mi-i bine, că EU voi avea mai multă cultură generală, că "dacă eu mă pregătesc"... în viitor îi voi ajuta pe alţii. Toate lucrurile astea îs gunoaie.

Mofturi.

Pretenţii.

Scuze.

Şi toate astea se pot face şi într-un alt context decît al acelui de "acasă".

Poate că unii ar zice că sunt prea radicală, dar eu zic că acum a bătut ora extremismului. Pînă nu bat orele suferinţei, renunţării, neodihnei, învăţării, examenelor, sacrificiilor, morţii, lăsaţi-mă să cred că nu e greşit să ai "prea" mult zel.

4.

2011-10-13T18:05:00.003+03:00

"Ei vor zidi iarăşi vechile dărîmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam.

Mă bucur în Domnul şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu, căci M-a îmbrăcat cu hainele mîntuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei.

Căci, după cum pămîntul face să răsară lăstarul lui, şi după cum o grădină face să încolţească sămănăturile ei, aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mîntuirea şi lauda, în faţa tuturor neamurilor. "

TOTUL SE SUPRAPUNE.

3.

2011-10-12T01:24:00.002+03:00

Mă simt ca şi cum mi-ai mai dat o şansă. Povestea din 2008 se repetă. Doamne, atît îţi zic:

NU MAI VREAU SĂ TE RISC PENTRU NIMIC ŞI PENTRU NIMENI.

De data asta, voi alege să nu plec din prezenţa Ta. Nici nu ştiu cum mi-am închipuit că pot păşi fără Tine! Nici nu îmi vine să cred că m-am gândit o clipă să nu fac voia Ta! Ah, şi câţi ani m-a costat clipa aceea! Dar mă voi căzni să învăţ din tot acest răstimp singuratic. Acum e timpul să nu mă mai simt singură, căci Tu eşti cu mine.

"Closer I get to You, I see souls of hurt, full of need.... The closer I get, I see less of me."

2.

2011-10-07T21:13:00.002+03:00

"Căci El zice: La vremea potrivită te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii."
"Suntem priviţi... ca nişte întristaţi, şi totdeuna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavînd nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile."

How I love Your Holy Name... It is so sweet... I rather be in the courts of my God...
This pleasure with You is greater than anything this world could offer me...

Ziua a doua se termină lîngă Tine. Mi-ai dat răgaz să-mi întocmesc - prin trăirea'mi - noi declaraţii de dragoste pentru Tine.

Astăzi taie fiecare cerere pe care Ţi-am adresat-o. Prezenţa Ta e de-ajuns ca să îmi mai trebuiască altceva.

Te iubesc.

1.

2011-10-07T01:04:00.005+03:00

"Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc."
Mă întreb, dacă mi-ai încredinţa onoarea de-a fi un om-de-spărtură, cât de puternică aş fi? Şi un pai de iarbă s-ar rupe mai greu decât mine. Dar împreună, ai face lucruri mari... căci fără Tine, eu nu sunt; nu pot face nimic, despărţită de Tine. De aceea Te doresc atât de mult, căci am nevoie să mă foloseşti.

"Aş vrea ca-n mine tot ce-i vechi să moară, ca Tu să faci din mine ce voieşti."

Te aştept, Doamne... Lucrează, şi nu zăbovi. Căci nu pentru neprihănirea mea Îţi aduc eu cererile mele, ci pentru îndurările Tale cele mari.

Prima zi a trecut. A doua e pe drum..

Începuturi, sfârşituri...

2011-10-06T10:52:00.012+03:00

Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei au plecat din Romania, Timişoara, pentru totdeuna. Nu mi-am putut opri lacrimile pentru multă vreme. E dificil când cineva care se mula perfect pe inima ta, deodată să-şi ia la revedere, lăsându-ţi inima goală, neîmbrăcată de prietenie.

Tot ce mai am din haina prieteniei pe mine e o manta a celei mai bune prietene ale mele din oraş. În rest, toate "hainele"-mi sunt în diferite"dulapuri" ale lumii. Aşa că plâng şi mi-e frig după ei...

De asemenea, Steve Jobs a murit. Nu i-am cunoscut decât numele. Acum îi ştiu povestea. Fiecare poză cu el la care mă uit mă umple de duioşie, de linişte, de căldură. De ce mor oamenii frumoşi? Cum faci faţă durerii simţite la moartea unui străin? Am zis că următorul laptop cumpărat va fi un Apple, în cinstea lui.
Acum mă duc să am grijă de nişte oameni. Dar am vrut să-mi notez sentimentele acestei dimineţi.

p.s. Am realizat că îmi plac foarte mult începuturile.

Ramai...

2011-10-03T01:40:00.008+03:00

Imi ascult vechile melodii sfinte, care ma aduceau cel mai aproape de Tine. Diferenta e ca ... ea nu mai e cu mine cand le ascult, ca in anii trecuti...Si mi-e asa de greu sa imi car trairile de una singura, fara ea... fiindca uneori am impresia ca cerul e surd, nu intelege..
Ce s-a ales din noi, Doamne? Te percep diferit, mi-e greu oarecum sa vin in prezenta-Ti, desi nu Tu esti Cel care s-a schimbat. Tocmai de aceea m-am intors la ultimul Altar ce l-am zidit pentru Tine, pe care mi-am sacrificat visele, semnele, promisiunile... fiind toate mistuite la numai un Cuvant de-al Tau.
Astazi gasesc altarul rece... pesemne ar trebui sa pun ceva pe el.. Imi inseteaza sufletul dupa Tine, imi tanjeste trupul dupa Tine, intr'un pamant sec, uscat si fara apa. Sunt saraca in dorinte, in viziuni, in planuri, in cuvinte... dar tot ce mi-a mai ramas, Ti le daruiesc.... Si nu astept decat un singur lucru in schimb: prezenta Ta. Nu conteaza ca mi Te adresezi ori ca vei tacea... doar fii prezent, Te rog. Si ma intreb, oare, vei ramanea? Daca voi tot darui ce-mi voi gasi prin buzunarele jerpelite ale sufletului, vei ramanea? Vei astepta pana-Ti voi pune pe altar toate lucrurile din viata mea, unul cate unul? ...

Aşteptarea din spatele cortinei

2011-09-28T11:02:00.004+03:00

E-o dimineaţă cât un pod de palmă. Nu-mi încap nici măcar jumate de gânduri în ea. Dar nu asta e neliniştea mea. Ci faptul că m-am pierdut, iremediabil, într-un răsărit de soare asiatic, nelăsând nicio portiţă de-a mă aduce înapoi. Şi-ncerc să rezist imboldului de-a spune cuiva ce mi s-a întâmplat. Nu încă. Mi-e frică să-mi deschid bagajele inimii, să aflu ce-am adus cu mine din călătorie. Şi-mi vine să fug la oameni, să-i întreb: "spuneţi-mi, voi, oameilor, ce am învăţat de când v-am spus adio?", dar ştiu că nimeni nu ar putea să-mi spună Adevărul, aşa că rămân în mine însămi, singură, uitându-mă la mormanele de gânduri împachetate, de filozofii, de glume, de prietenii, care aşteaptă să fie puse la locul lor, care aşteaptă să fie folosite.

Restore unto me the joy of Your salvation.

2010-09-29T00:20:00.001+03:00

A song that's running through my veins.

Loneliness versus Your presence.

2010-09-26T15:58:00.003+03:00

"My soul that was at rest now resteth not,

For I am with myself and not with Thee."

(George MacDonald, "The Diary of an Old Soul")

Matematica ploii

2010-06-29T02:25:00.002+03:00

Adună cu suma timpului zilele ploioase
plus norii învrăjbiţi
plus florile cu iz de vânt melancolic
şi scade zilele imbelşugate ce au uitat a trece
prin dreptu-mi ferestrei.
Scade şi îmbrăţişările care, după ce ţi-au dat drumul,
ţi-au lăsat o jumătate de trup în braţele altcuiva.
Pune totul în paranteze, şi împarte în doi:
eu împărţit la el,
apoi eu împărţit la Domnul
egal picuri de singurătate.

E o matematică elementară,
mai simplă decât limba română,
căci nu aş şti cum să-mi compun viaţa,
un roman al trăirilor mele ar fi veşnic nevalabil,
datorită paginilor care nu sunt de sine stătătoare,
datorită sentimentelor, care-mi dictează faptele
şi datorită, bunăoară, unei suferinţi duioase
ce mi se defineşte continuu.

Aşa că nu-mi rămâne decât să formulez axiome
pe care să le transcriu în inimă, pe curat,
cu ajutorul cărora să-mi calculez
numărul paşilor ce-i mai am de isprăvit.

Vizitator iubit.

2010-05-24T03:35:00.008+03:00

Către Dumnezeu.

Doamne, acesta e un bilet pentru Tine,
să Te-anunţ că nu sunt acasă,
în caz că mi-i destinat să ratez o-ntrevedere cu Tine.

Poţi intra, cheia inimii e sub preş,
Nu Te descălţa,
Te rog, scuză-mi dezordinea din suflet.
Poţi să Te-aşezi în sufragerie,
(iartă-mi geamurile nespălate -neputinţa de-a-nţelege oamenii de din afară),
trage draperiile întunericului, să intre lumina.
Este loc pe fotoliul acela-nvechit.
Te rog, nu Te uita în biblioteca-mi,
praful Ţi-ar opri respiraţia, praful cărţior nerăsfoite,
zidul de praf dintre mine şi bunătatea Ta.

(Nu am cu ce să Te servesc,
lipsesc de prea multă vreme,
nu vei găsi nici apă de băut aici,
nici pâine, şi nici măcar doi peşti, ca să înmulţeşti ceva,
ca să faci o minune.
Totuşi, din nimic m-ai făcut şi din nimic
vei da altora să mănânce, prin mine.
Promite-mi, căci Te cred în stare.)

Nu-i niciun deranj, Doamne,
poţi rămâne oricât vrei, simte-Te comod,
stai ca Acasă
doar, iartă-mi micimea,
iartă-mă c-atunci când eşti la mine-n inimă, Mi-eşti mic.
Eu nu-nţeleg că,
pe hartă,
un centimetru poate egala un milion de kilometri,
cum nu-nţeleg nici că Tu, în inima mea,
poate egala doar lungimea străbătută de Iisus
din Grădina Ghetsimani până la Golgota.

Spun unii că ai
în buzunarul de la piept,
numai Primăveri.
Lasă-mi, te rog, şi mie-o adiere,
ca să ştiu că Tu mi-ai trecut pragul, şi nu un om.
Poate că minunea prezenţei Tale,
chiar dacă eu n-am fost acolo unde Tu mă aşteptai,
mă va izbăvi
de zbuciumul crunt al iernilor vii,
ce încă ning peste mine îndoieli atât de dese,
încât nu mai deosebesc întunericul de lumină,
nu Te mai deosebesc de mine însămi;
furtunile de soare ce-ncolţeau în mine bucurii
le iau drept vuiete de-absuri,
crivăţe ce biciuiesc, nemilos, credinţa-mi.

E târziu, trebuie să-nchei, Viziator iubit.
Pe când eu sunt departe de tot ce-nseamnă Tu,
pe când nu-s vrednică de-a Te-nţelege,
totuşi, Îţi mulţumesc frumos de poposire.

Te rog, nu mă uita.
Delia, cea mereu plecată.

2010-05-19T02:05:00.003+03:00

Îmi doresc să fi fost o statuie. Sau un obiect. Sau o carte. Orice, dar nu om. Nu un om care nu îşi duce la îndeplinire chemarea. Nu un om care se întreabă de ce într-o zi vede o licăire de Dumnezeu iar în alta îşi pune mâinile peste faţă şi zice că nu poate vedea nimic în juru-i. Nu un om care într-o secundă îşi face pulbere credinţa iar în alta crede şi ceea ce nu-I cere Dumnezeu să creadă.

Şi, de fapt, acestea sunt problemele mele. Credinţa. Şi faptul de-a nădăjdui. Şi faptele. Nu ştiu cum sunt unii care au aflat că Dumnezeu poate să facă un infinit mai mult decât ne imaginăm noi, însă eu când trăiesc, având bazele în Scriptură, nu pot să nu mă întreb în fiecare zi de ce mi-s pline buzunarele de rutină. De ce nu mă sacrific,căci definiţia dragostei este sacrificiul. Nu pot să nu fiu tristă, nu pot să nu bat cu pumnii în pieptul lui Dumnezeu, cerându-I să mă facă vrednică.... vrednică nu să fac fapte mari, vrednică nu de-a fi cunoscută, vrednică nu de-a avea mult succes sau bogăţii. Ci doar vrednică de-a fi schimbată. Aş vrea să am o inimă curajoasă. Vrednică de a-I simţi prezenţa. Şi da, despre prezenţa Domnului se vorbeşte la toate colţurile de străzi, însă eu nu mă refer la ceea ce credeţi voi. Eu mă refer la prezenţa lui Dumnezeu! La acea prezenţă care te înconjoară din toate părţile, care te face să cazi în genunchi, care te face conştient că un Duh de necrezut de Sfânt, căruia Îi e absolut imposibil să privească răul, aşa cum doi poli se resping vehement, are atâta îndurare în El încât să îşi odihnească ochii pe inima ta legată de pământ. La prezenţa aceea care te cuprinde din toate părţile şi simţi cum te apucă şi te iubeşte şi te-a iubit inainte ca tu să-L cunoşti. La prezenţa Unui Dumnezeu care te va salva exact cu o clipă înainte ca tu să-ţi pierzi credinţa. Mă refer la El, la Dumnezeu, la Domnul care te-a păzit de primejdii de miliarde de ori mai mult decât toate stelele cerului, fără ca tu să realizezi nevăzutul şi armatele care se luptă strajnic cu îngerii sfinţi pentru sufletul tău. La acel Dumnezeu care şi-a dat ultimul picur de sudoare şi a mirosit oţet îmbibat cu trădare, cu părăsire, nu numai pentru tine, care te crezi un om bun şi curat dar care treci pe lângă oamenii săraci ca şi cum ai trece pe lângă o floare uscată, ci şi pentru ultimul tâlhar de pe pământ, pentru cel mai mare beţiv din satul tău, pentru ultima prostituată, pentru care toate uşile bisericilor stau mari, semeţe, aspre şi închise, ca şi inimile enoriaşilor.

De multe ori uit că eu stau în picioare doar datorită harului Domnului, de şi mai multe ori nu Îi inţeleg dragostea care-o are pentru mine ca şi cum nu înţeleg cea mai complicată ecuaţie de fizică din lume şi de multe ori mă închid ermetic în inima mea, nedorind să fiu schimbată, nedorind ca El să mai învie o parte moartă din mine.

În noaptea asta Îl iubesc prea mult ca să nu-L cred, dar prea puţin ca să îmi umplu inima de curajul de a-L lăuda prin faptele mele. ..

Secretul treptelor care duc la cer

2010-04-28T02:14:00.004+03:00

Cred că un bob de nisip este mai puternic decât mine însămi. Cred că un mugur în primăvară e mai fericit decât mine. Cred că o aripă de vânt înţelege mai mult decât mine. Cred că un fluture e mai neprihănit şi mai umil decât mine.

Pentru că bobul de nisip şi-a împlinit chemarea, aceea de-a fi puternic cât un bob de nisip,

pentru că mugurul a ştiut care-i sunt limitele, de unde se termină el şi unde începe floarea şi nu a avut nicio problemă cu asta,

pentru că aripa de vânt înţelege că menirea-i de-a adia i-i îndeajuns pentru a fi martoră unei singure clipe de primăvară,

pentru că un fluture îşi acceptă neputinţa, inactivitatea, iar când are loc spectaculoasa metamorfoză, zboară ca o minune, fără să realizeze frumuseţea pe care-o imprăştie în jur.

Dar eu nu sunt atât de puternică precum i-i destinat unui om şi nici nu-mi recunosc slăbiciunea,

eu nu ştiu unde mă termin eu şi unde începe Dumnezeu (de multe ori aş vrea să nu mă termin niciodată),

eu nu înţeleg că am mai mult de-o clipă ca să îmbrăţişez splendoarea vieţii, ci amân fiecare clipă şi odată poate va fi prea târziu...

eu îmi condamn micimea, vulnerabilitatea, odihna, iar când Dumnezeu mă transformă, uit curând Cine mi-a dat frumuseţe, Cine m-a învăţat să zbor, Cine mi-a spus că secretul treptelor care duc la cer se află chiar aici, în inima mea...

To hold or not to hold

2010-04-27T10:48:00.002+03:00

Most of my choices are somehow uncontrollable. Like someone else is making them on behalf of me. And I am just staring at my life, falling apart.

Help me find the way...

2010-04-22T15:27:00.001+03:00

...bring me back to You..

"draw me to my knees, so we can talk"

2010-04-20T01:16:00.003+03:00

"Da, acolo cu adevărat Domnul este minunat pentru noi: El ne ţine loc de râuri, de pâraie late, unde totuşi nu pătrund corăbii cu lopeţi, şi nu trece niciun vas puternic. Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuieşte!

Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat. Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel. Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele noastre!

Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte, şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie, şi râuri în locuri secetoase.

Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.

Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaş, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.

Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui...

Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te, ca în zilele de odinioară, şi în veacurile din vechime! Oare n-ai doborât Tu Egiptul, şi ai străpuns balaurul? Nu eşti Tu acela, care ai uscat marea, apele adâncului celui mare, şi ai croit în adâncimile mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi?

Îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.

[Isaia]

Tratat despre durere

2010-04-18T23:41:00.006+03:00

Cred că durerea gândurilor şi a inimii şi a sentimentelor este fără rost. Cum s-o descriu? E o durere surdă, mută, crâncenă, amestecată cu fier, cupru, sârmă. Când durerea vorbeşte, soarele se transformă într-un întuneric ce-şi aruncă săgeţile de raze direct la ţintă: în om. Când durerea râde, toate florile de liliac se veştejesc. Când durerea se termină, e ca şi cum acele momente în care te-a durut nu au existat, sau cineva le-a şters din memoria universului.

Căci ce folos aduce durerea? Naşte ea vreun miracol, când o simţi? Nu.

Când mă doare, noaptea nu se face ziuă

stelele nu strălucesc mai puternic

cireşele nu se coc mai repede

copiii străzii nu capătă o casă

omul tot se împiedică şi nu-i prinde nimeni căderea

lacrimile rămân tot amare

timpul nu se opreşte în loc, când ţi-l doreşti s-o facă şi nici n-o ia la goană, când îl vrei să treacă

sandalele tot ţi se rup de la prea mult mers pe jos

prietenii tot nu te sună când ai nevoie de o încurajare

nimeni nu te invită la dans

biserica nu se umple de sfinţi

şi Timişoara nu devine mai curată;

nu înveţi deodată mai repede pe de rost

colegii de clasă tot te bârfesc, fără să ştie nimic despre tine cu adevărat

arabii tot se vor război împotriva evreilor

nucii nu vor creşte repede cât Făt Frumos

blocurile nu se vor transforma toate în case

iar eu nu voi deveni pe loc fericită.

Asta e ciuda mea, de asta-mi întorc spatele către durere şi n-o îmbrăţişez. Căci ea nu are niciun folos, ori eu ar trebui să despart lucrurile de preţ de cele fără de preţ,vorba lui Ieremia.

Ar mai fi un gând, dar ar zdrucina toată filozofia de mai sus. Durerea mă apropie de Dumnezeu. Şi dacă asta trebuie să simt, ca să fiu cu El, atunci fie, mă împac cu durerea.

Inima unui peregrin VI - Frică vs. Curaj

2010-04-13T01:01:00.006+03:00

Nu pot să cred. Nu pot să cred că pot să trăiesc atât de intens o emoţie aşa de banală. De ce nu pot să mă comport normal în minutul ăsta?!?! De ce mâinile-mi o iau razna, inima-mi bate cu putere, ochii nu mai văd evidentul iar picioarele-mi nu mai vor să meargă? Trupule, tu trebuia să fii de partea mea, să ţii cu mine, nu cu emoţiile mele, nu cu inima asta a mea, care se comportă ca un copil mic uneori, ce fuge de-acasă, ca un robot ce se mişcă în toate direcţiile, alteori, ca o marionetă rebelă, condusă de un actor nebun, de cele mai multe ori.

***

Şi ca să nu spuneţi că-mi stârnesc gâlceavă în inimă degeaba, numai să vedeţi ce-a făcut, nesăbuita! S-a aliat cu un personaj foarte litigios: frica. Unde s-au găsit, nu ştiu. Şitu doar că într-o zi, când zorii mijeau a linişte, când eram gata să mă ridic din pat şi să merg, să-mi încep chemarea vieţii, a apărut un musafir exagerat de nepoftit. Domnul Frică s-a aşezat comfortabil pe-o canapea, în sufrageria-mi, şi-a început să-mi vorbească, tăios şi stâncos, criticându-mi toate planurile de viitor. Ce-l interesa pe el că eu la ora 9 fix a.m. îmi propusesem să salvez lumea?! Irezonabil, mi-a smuls din mână foile pe care-mi notasem, de-a lungul anilor, promisiunile Domnului. Am vrut să-i râd în faţă, am vrut să-i strig că le ţin minte şi fără foaie, dar am rămas descumpănită când am realizat că nu-mi amintesc nici măcar primul rând de promisiuni.

Nu îmi venea să cred că sunt atât de slabă. Îmi imaginam că Dumnezeu stă, probabil, în vreun parc, întins pe iarbă, dezamăgit de mine, nevoind să se întoarcă în cer la nicio rugăminte a îngerilor, nevoind să bea, sau să mănânce, sau să se joace cu razele de soare sau să se ia la fugă cu vântul, zicându-Şi, "Eu am fost lângă ea de atâtea ori, i-am vorbit de atâtea ori, Mi-a răspuns ca şi cum Mi-a înţeles cuvintele de fiecare dată, s-a comportat ca şi cum ar fi fost onorată de ceea ce I-am povestit iar acum, deodată, Mă uită, Îmi uită vorbele, uită clipele în care Mi-a văzut gloria, uită zilele în care am hrănit-o, uită momentele în care am învăţat-o să danseze, uită săptămânile întregi în care o purtam în braţe, ea fiind prea slabă ca să mai poată înfrunta lumea.... " Şi Domnul probabil că plângea, copleşit de purtarea mea...

Iar Frică stătea acolo, în faţa mea, vociferând întruna, insensibil la gesturile mele ce implorau tăcerea, singurătatea, mângâierea. Simţeam cum se lasă o pojghiţă de răceală peste orice lucru pe care-l priveam. Pe rând, totul lua alte forme în jurul meu. Casa-mi se transformă într-o cutie, eu, marioneta, aşezată pe ea iar Frică - păpuşarul - hilizindu-se la mine şi punând la cale cine ştie ce reprezentări spectaculoase pentru lumea curioasă ce se aduna în jurul meu. Normal, mă gândeam eu, cui nu i-ar plăcea să vadă o scenetă cu o persoană ce tremură de teamă la fiecare pas, eşuând a duce la îndeplinire orice vis? Toţi s-ar simţi mai înalţi decât mine, mai deştepţi, mai norocoşi, ca şi cum au cu o şansă mai mult a reuşi în viaţă, acum, că eu am devenit fiasco.

Pe când clipeam eu trist şi judecam oamenii aiurea, fără să-mi dau seama măcar, s-a desprins din mulţimea adunată un domn înalt, la costum, cu o pălărie şi o umbrelă mare. Era cam prea sobru pentru gusturile mele şi prea extravagant pentru ale tale. Totuşi, am luat aminte la frumosul lui chip ce semăna cu al unui războinic roman şi m-aş fi ridicat în picioare la auzul vocii lui, dacă sforile nu m-ar fi ţintuit locului, batjocoritoare. S-a prezentat grav:

- Sunt domnul Curaj şi vin de departe. Puteţi pleca fiecare la casele voastre. Nu e nimic de văzut aici. Fiecare dintre voi aveţi sfori învizibile, fiecare dintre voi sunteţi legaţi de mâini şi de picioare şi un Păpuşar vă conduce. Nu l-aţi văzut încă, fiindcă nu ştiţi că cineva vă stăpâneşte, ca această domnişoară. Numai îndrăzneala ei de-a recunoaşte cine-o conduce m-a adus pe mine-aici. Mergeţi fiecare acasă şi meditaţi la ce aveţi de făcut, la ce vise aţi eşuat şi întrebaţi-vă de ce aţi aruncat la coşul de gunoi al istoriei scopul pentru care trăiţi. Sinceritatea şi Smerenia sunt singurele doamne, singurele zâne ce vă pot face liberi. Vorbiţi cu ele, împrieteniţi-vă. Dar nu uitaţi că şi zânele au un Rege. Căutaţi a afla mai multe despre El. Se zice - şi e adevărat, mai adevărat decât visele pe care vi le-aţi năruit - că El a întemeiat o Împărăţie, a construit castele, a zugrăvit oceane, munţi, păduri, a pregătit cărţi uriaşe, ce aşteaptă să fie umplute de cuvinte, de să nu mai fie destule pagini. Toate acestea au fost create pentru voi, pământenilor care încă mai sunteţi în viaţă. Profitaţi, căci după moarte, toate aceste fapte ale voastre vor reflecta în eternitate. Fiecare picătură de iubire pentru Regele se va înmulţi infinit, aşa că nu vă descurajaţi, crezând că iubiţi prea puţin. Nu contează cât de mult iubiţi, atâta timp cât iubiţi aşa cum nu contează cât de grav păcătuiţi, atâta timp cât păcătuiţi.

... Am simţit că mi se duce pământul de sub picioare. De fapt, era doar Frică, ce plecase iar sforile-mi căzuseră, izbindu-se zgomotos de lut. Curaj m-a luat de mână şi mi-a zis că există Cineva care ştie să deznoade legăturile căci, vai, multe mai aveam. M-a dus, preţ de multe rugăciuni pe genunchi, preţ de şiruri întregi de lacrimi curgătoare, până am ajuns în împărăţia ce oamenii o numeau a Cerului. Toţi mi-au dat bineţe şi mi-au spus să mă grăbesc, căci mă aşteaptă Regele. Eu, când am auzit, de bucurie, am uitat că sunt numai cârpe!

Bucuroasă căci, înainte de-a dori să mi se împlinească orice viziune, voiam altceva. Şi spuneţi voi, ce ar dori oare o păpuşă c-o inimă în buzunarul zdrenţuit? Viaţă. Da. Oricine are o inimă, trebuie obligatoriu ca într-o zi să aibă şi viaţă. Iar Regele era Singurul care m-ar fi putut ajuta. El, Cel ce dă viaţa, mă aştepta...

Drum cu spectatori pe margini

2010-04-06T09:50:00.004+03:00

Christ was "not of the world", Spurgeon said...

În această dimineaţă atât de frumoasă, stau lângă Domnul meu, cu lacrimi în ochi.

Inima mea, tu nu trebuie să îmbrăţişezi alergările lor... dorinţele lor... viziunile lor... Drumul lor care urcă spre cariere strălucitoare doar pentru propriile lor împliniri e prea bătătorit, e prea bătător la vedere, e prea... uşor, ca să îl apuci. Vreau doar să-ţi aduc aminte, inimă, căci drumul tău e în altă direcţie... a fost străbătut de Isus şi destinaţia-I era o cruce.

E un drum cu spectatori pe margini, iar spectatorii aceia sunt oamenii care te arată cu degetul, care sunt prea fricoşi să meargă pe el.

E un drum străbătut de martiri. [Martir, în greacă, înseamnă "martor".]

E un drum cu semne de circulaţie neomeneşti, iar singurul lucru ce te poartă spre final e liberul tău arbitru care, personificat, e un fel de aripă a sufletului.

E un drum cu unele poteci în stânga şi-n dreapta, care te duc la ape de odihnă(ca să ai unde să plângi de bucurie), care te trec prin câte-o vale(ca să te smerească), care te urcă pe câte-un pisc(ca să-ţi priveşti viaţa de sus)...

E un drum, uneori, sihastru...

E-un drum niciodată monoton, viaţa e modul în care Dumnezeu te trece prin cele mai fantastice aventuri.

E drumul pe care-L întâlneşti pe Dumnezeu, deghizat în orbi, şchiopi, muţi, cerşetori, bătrâni fără familie, copii ai străzii, orfani, africani...

E drumul în care îţi întâlneşti cei mai buni prieteni.

E-o uliţă prăfuită-n miez de vară, într-un sat, când liniştea stă aşezată în inimile păsărelelor, şi iar devii copil.

E-un drum greu, dar paşi-ţi vor scrie notele celei mai unice, frumoase simfonii, care poate inspira, ridica, înlăcrima pe cei din juru-ţi... iar când ei o vor auzi, vor recunoaşte Autoul, Măreţul Compozitor şi-L vor binecuvânta.

Şi de câte ori m-am ales pe mine, în loc să Te-aleg pe Tine?

2010-03-13T07:57:00.003+02:00

Am crescut...

Am crescut, şi acum toate visele mele falnice au apus, eu găsindu-mă sclava dorinţelor şi viziunilor de azi.

Nu mai vreau, Dumnezeule, nu mai vreau să am în mâini nădejdi înşelătoare şi fantastice, nu mai pot merge pe acest drum de "om mare", mă prăbuşesc la amintirea copilului din mine, care voia doar un lucru: să vorbească sufletelor din jur despre Dumnezeu, ca ele să fie mântuite.

Oare câţi au fost mântuiţi prin mine, Bunule Învăţător?

Oare de câte ori cineva a avut nevoie de cuvintele mele iar eu nu le-am rostit?

Oare de câte ori cineva a avut nevoie de banii mei iar eu i-am mâncat în Mall?

Oare decâte ori cineva a avut nevoie de mine, de prezenţa mea acolo, dar tristeţea care mă-nconjoară adeseori m-a oprit să ies din mine, să îmi întind mâinile spre alţii?

Oare sunt pe calea cea bună, Domnul meu? Oare fac ce e bine, dragă Isus?

Nu cumva m-am îngâmfat de multe ori, fără să realizez de asta?

Nu cumva ai fost prezent, iar eu am călcat cu picioarele murdare pe pământul Tău şi am atins cu mâini pline de nelegiuire muntele Tău cel Sfânt, fără să ştiu că eşti acolo?

Nu cumva inima mea este searbădă de dragoste pentru alţii?

Îi văd eu pe cei din jurul meu cum Îi vezi Tu? Îi iubesc cum i-ai iubit Tu pe cruce?

Şi de câte ori m-am ales pe mine, în loc să Te-aleg pe Tine?

De câte ori mi-am predat inima înaintea Ta, ca apoi s-o iau repede de pe altar, înainte s-o mistuie focul?

Nu mai pot, Doamne.

Iartă-mă....

Aş vrea ca în zilele ce urmează să te cunosc ca pe Dumnezeul Sfânt. Fă-mi inima să se teamă de Tine. Să tremure de iubire şi frică la vederea Slavei şi Sfinţeniei Tale...

Inima unui peregrin V - În mine trăieşte Timpul

2010-03-05T04:41:00.014+02:00

Lumina a zidit cu mâinile ei un zid de întuneric împrejurul meu. Mi-am ridicat privirile şi iată, o boltă de tăcere îmi curma orice rugăciune. Bâjbâind, respirând neliniştea, mă întrebam în ce loc din univers mă găsesc acum şi-mi doream să am o hartă pe care să scrie "tu eşti în acest punct". Dar cumva, ceva îmi şoptea că sunt afară din Univers. Şi-atunci pe loc, am realizat că singurul loc afară din Univers e în mine însămi. Meleaguri vaste, cu Împărăţii ale Surprizelor şi castele înalte, atât de înalte, încât atingeau cerul... cerul meu de gânduri.

Obosită, mi-am rezemat umerii de zidul de întuneric şi, alunecând uşor, m-am lăsat să cad la pământ şi curând am adormit. Timpul, un domn desăvârşit oriunde s-ar afla, m-a aşteptat, nederanjându-mi somnul. Când m-am trezit, am tresărit, mirată, căci tot în jurul meu era doar formă şi culoare. L-am recunoscut pe Timp după aripile-i melancolice. Îl mai văzusem şi-n cer, dar Dumnezeu îi poruncise, după ce-a creat universul, să zboare prin el şi să uite de cer. Cred că Timpul e singura persoană care are dreptul a nu-şi dori să fie cu Dumnezeu. M-am ridicat să mă uit la el şi m-am pomenit că-mi întoarce spatele. Pesemne nu e bine să te uiţi în ochii Timpului.

L-am întrebat dacă mai e altcineva în lumea mea, şi mi-a confirmat temerile: eram singură, numai eu cu el.
Mi-a spus să ne grăbim, căci noaptea are alte legi în sufletul meu: ea se poate lăsa chiar şi în timpul zilei, iar uneori, dimineaţa putea să ţină două zile pământeşti, fără întrerupere. Mi-a reamintit că depinde doar de mine însămi. Acestea m-au făcut să mă întreb dacă timpul mă ia drept o fiică a Vântului, şi-atunci el s-a întors şi s-a uitat lung în ochii mei. I-am susţinut privirea, dar a început a se însera. Mi-a spus că are încredere în mine, că ştie că sunt Fiica celui Prea Înalt şi că, în mine însămi, am dreptul la un apus de soare sau la un răsărit prea devreme oricând, pentru că nu e nimeni altcineva care să fie afectat de dorinţele-mi. Doar că în întuneric, Timpului i se făcea foarte sete şi singurul izvor din inima mea era prea subţire ca să ne adape pe amândoi, de aceea grija lui de-a ţine ziuă în inimă.

Eram toată numai întrebări şi întrebări şi, fără timiditate, i le puneam, una după alta. De pildă, cum de a ales el tocmai inima mea, tărâm frumos dar pustiu şi fără apă? Mi-a zâmbit, şi de-odat-a fost iarăşi dimineaţă! Pasămite că Dumnezeu îl vrea aici ca să mă-nvioreze.
Sau... de ce nu se găsesc oceane la mine-n suflet? Şi mi-a răspuns: mai caută!

Aveam câteva întrebări şi pentru mine însămi: de ce să nu-i zâmbesc Timpului, şi de ce să nu-l iau de mână, străinul, şi de ce să nu plecăm împreună în căutare de munţi şi de oceane? Cu siguranţă că speranţa care mi-a insuflat-o e bazată pe realitate....

5 martie 2010, Timişoara RO

Inima unui peregrin IV - Epilog al unei iubiri risipite aiurea

2010-03-05T03:55:00.003+02:00

Mi-am şoptit încet în camera inimii că nu am să mai desenez cuvinte pe pereţii ei, până nu aud un acord de chitară. Dar am greşit, nu am aşteptat acordul, ci m-am lăsat impresionată de bass-ul unei alte inimi, diferită de a mea. Şi fără să iau seama, mi-am rupt inima în bucăţi, în bucăţi... Am dărâmat toţi pereţii pe care mi se poruncise viziunea. Am zdrobit cu ciocanul cel mare, folosit odată ca motiv pentru rănile lui Cristos în palmele Sale sfinte..am zdrobit tot ce era copilăros în mine, am făcut pulbere toate zâmbetele ce mi le dădea Dumnezeu când mă întâlneam cu El... Mi-am bătut eu însămi cuie în mâinile şi picioarele mele, ca să mă regăsesc acum fără putere, singură şi bolnavă, într-un univers privat de regulile timpului.

Eu însămi? Înseamă că eu şi inima mea ne regăsisem. Dar deosebit de diferit de ceea ce credeam că am să fac după ce am să îmi potrivesc inima în locul gol al pieptului meu....în loc să zburăm spre Soare, spre cer, ne-am trezit în universe misterioase, în care inimi fără umbre ne făceau ochi dulci. Şi, binenţeles, fiind ca oamenii, nepăsătoare, am decis că iubirea se poate găsi la orice colţ, în orice stea, cu orice chip...

Mi-am înşelat amarnic mintea, iar pentru prima dată Dumnezeu s-a suparat pe mine, într-atât de mult, încât mi-a luat îngerul păzitor de cot, de umar, ...l-a împins pe-o cărare-nainte şi, cu o ultimă privire în ochii mei, mi-a întors spatele. Am înmărmurit. Auzisem că Dumnezeu este gelos, dar mă credeam exclusă în povestea asta.

Dumnezeu mă iubeşte. El clatină munţi pentru mine, risipeşte planurile oamenilor din jurul meu, pentru ca să îmi fie bine, ridică ziduri de apărare când săgeţile celor răi mă ameninţă, fuge înainte, şi cu tălpile desculţe, îmi netezeşte cărarea ce era odată spini şi pălămidă. Îmi cântă dimineaţa imnul soarelui-răsare, îmi dă la amiază pâinea cea de toate zilele, iar seara îmi face cadou o rochie foarte albă şi devine Prinţul meu, El conducând dansul... Dumnezeu mă iubeşte..

Pentru prima dată, încep să cred în coincidenţe...

*
Am realizat cât de înşelătoare poate fi inima omenească. Aşa că m-am decis pe loc să nu o mai urmez, ci eu însămi, împreună cu Dumnezeu, să o conducem. Şi ne e mult mai uşor să o învăţăm şi să o disciplinăm, decât a o urmări zi şi noapte!

25 octombrie 2008, Myrtle Beach SC

Inima unui peregrin III - Universul, cel afară din mine

2010-03-05T03:53:00.003+02:00

Deşi simţeam că inimii mele îi e noapte, aici, dimineaţa mă atingea pe obraz. Cu un înger invizibil după mine, am deschis fereastra către univers şi m-am aruncat în gol. Oricum, nu mai conta. Dumnezeu ştie că aş muri pentru libertate. Şi mai ştie că de fiecare dată când ajungeam prizonieră undeva, făceam singurul lucru care îmi era în putere: să mă arunc în gol. Pentru că nu îmi trebuie mult curaj şi înţelegere a minţii ca să fac asta.

După-amiaza m-a găsit zburând. Zburam în neştire, atentă să nu dau peste unele stelele ce erau stinse. La vederea lumii universului, m-am umplut de un sentiment necunoscut şi mă întrebam ce-o fi crezând inima-mi în acest moment, simţind ceva ce nu vede... Ici-colo, steluţe ce cădeau uşor, trăgând cu ele câte-o dorinţa nemaipomenită. Mă întreb...doar dacă sunt pe pământ am voie să îmi doresc şi eu? Dar mai bine cu dorinţe neîmplinite, decât prizoniera pământului.

Spre înserate, m-am aşezat pe-o cale ce aflasem că se numea "Lactee" şi am
început să privesc soarele, cum îşi spăla apusul, cu razele scurgându-i-se, de m-am ales şi eu cu nişte picături pe care le-am ascuns în buzunarul aripii, ca amintire.

Acum.. fugisem din cer, căzusem de pe pământ şi văzusem universul. Gândindu-mă la asta, am realizat că nu mi-e îndeajuns. Ce altceva puteam să cunosc fiindcă eram în viaţă? Şi unde îmi era inima?
M-am întors spre înger, să-i repet gândurile mele, dar el dormea. Devenise vizibil din nou, uitasem a vă spune... Îl priveam cu ciudă şi încercam să înţeleg cum poate să fie atât de liniştit şi să-şi ignore gândurile, adormind?
Poate că ar trebui să îl cunosc mai îndeaproape.. Oare ce e de învăţat de la el?

Însă după câteva clipe am uitat de orice, fiind cotropită de gândurile mele. Poate doar acordurile unei chitări mă puteau salva, dar îngerul dormea şi, în plus, nu avea o chitară. Stelele ştiau doar să formeze muzica luminilor iar soarele îşi cânta simfonia doar pentru el însuşi, fiind prea mândru să îi pese de alţii, noaptea.

Chitară...

15 aprilie 2008, Myrtle Beach SC

Inima unui peregrin II - Pământul părea un turn

2010-03-05T03:52:00.003+02:00

E târziu, ora în care se încalcă promisiunile.

Plecasem să îmi găsesc inima care, în iubirea-i, trăia să cucerească Împărăţia Bucuriei. Nu mă îngrijoram că nu i-ar fi bine, pentru că eram sigură că, oricum, nimeni nu ar fi recunoscut-o.

Chipurile ce m-au obligat să învăţ că dorul e o pedeapsă pentru oamenii care nu aparţin lumii acesteia m-au părasit şi, umilită, îmi căutam resturile de aripi prin ţărână... Mă învârteam într-un dans nebunatic şi voiam să strig ca cineva să oprească melodia, să aprindă soarele, ca să pot regăsi notele uşoare ale cântecului meu dintotdeauna: vin ploile.

Am păcălit norii cu un joc nou, aşa că simfonia picăturilor de ploaie putea fi recunoscută acum de inima mea, cea care fugise de mine. Eram departe şi îmi doream să nu-i fi interzis Îngerului să mă lase cu totul singură. Aşa că m-am gândit la crearea unei legi opuse, ca să-l readuc. Doar ideea ei mă înviorase deja, aşa că m-am ridicat să plec la capătul pământului. Păşeam necontenit, cu muzica ce mă ajuta să păstrez drumul corect şi cu norii care voiau să mă ia în jocul lor. După multe zile omeneşti, am ajuns la sfârşit. Am deschis fereastra ce dădea spre Univers, dar m-am înspăimântat. Pământul părea un turn, în care eu eram închisă cu o iluzie a depărtării de libertate. Totuşi, fereastra era deschisă, aşa că am stat puţin de vorbă cu stelele, ca să îmi adun tot curajul de-a inventa noua lege.

Stelele mi-au spus că legea mea existase odată, dar trebuia readusă la viaţă. Legea omului nepământesc ce a fugit din prezenţa Domnului definea credinţa în nevăzut. Strălucitoarele au început să mă întristeze. Mi-au spus că prin decizia mea de a-i interzice Îngerului să vină dupa mine, l-am condamnat în lumea invizibilă. Atunci m-am întors, uimită, şi i-am recunoscut muzica! Fusese întotdeauna cu mine. El era Acel care mă acompaniase atunci când aveam doar glas.

Nu mă înţelegeţi gresit. Pentru noi, cei care au stat constant în prezenţa lui Dumnezeu iar acum suntem captivi, muzica este aer curat pentru vanitatea gândurilor noastre. Înălţător, când a început să îmi povesteasca melodiile pe care le compusese când eu nu fusesem conştientă de prezenţa Lui...

L-am invitat lângă fereastră, ca să privim stelele ce îşi luau acum rămas bun de la noi...

21 martie 2008, Myrtle Beach SC

Inima unui peregrin I - Fuga din cer

2010-03-05T03:51:00.003+02:00

E linişte în cer. Mă plimbam cu îngerul pe o plajă necunoscută şi vedeam de acolo pământul... Mi s-a parut că văd o inimă pătata şi un spectator în minus, dar un nor îmi întuneca vederea, aşa că l-am dat la o parte cu o raza din ochi.

Am început să plâng... şi valurile oceanului s-au oprit, încremenite. Pescăruşii au încetat să mai cânte, florile au clipit din petale cu uimire, vântul a început să tremure iar Dumnezeu s-a trezit. Îngerul, timid, mi-a întins o aripă, să-mi şterg lacrimile, căci nimeni nu mai plânsese vreodată în cer.

Dar inima mea zburase de la mine spre pământ şi m-am grăbit să o urmez, căci îmi era frică să nu se piardă. Nici ea, nici eu, nu mai ştiam care e drumul către acele inimi întristate... I-am interzis îngerului să vină dupa mine şi, fugind, am uitat poarta cerului deschisă. M-am aruncat în gol iar stele mi-au strigat că o să mă lovesc, dar întunericul mi-a oprit căderea.

M-am oprit pe axa pământului şi am început să valsez pe un cântec foarte trist, că să-mi recapăt respiraţia. Apoi, într-o armonie desăvârşită, am călcat pe pământ şi am văzut chipuri de lut, care se uitau cu uimire la aripile mele, căci nu se mai potriveau cu rochia croită de-acel cântec melancolic.

Mă pierdusem. Chipurile mă atingeau superficial şi îmi rupeau hainele, aripile, îmi îndoiau pleoapele şi îmi colorau sentimentele pe un fond de sânge. Mă împresurau cu hohote de râs şi nu puteam să mă împotrivesc, căci dorul pusese stăpânire peste mine. Acesta a fost primul simţământ omenesc pe care l-am trăit. DOR.

Toată speranţa mea era în inima care fugise atât de îndrăzneaţă şi pe care nimeni nu o văzuse, nimeni nu o cunoscuse, nimeni nu şi-a dat seama că acea inimă era o inimă, că era cea mai reală inimă nepătată dintre inimi. Dumnezeu mi-o făcuse cadou doar câteva zile mai înainte!

...Cu strigăte neauzite, o rugam să nu se apropie de chipurile de lut, ci doar de inimile ce trebuiau salvate...

6 februarie 2008, Myrtle Beach SC

Stând pe bănci pentru ultima jumătate de oră

2010-02-28T23:56:00.009+02:00

"Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă.

'Prietene,' i-a zis El, 'cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?' Omul acela a amuţit.

Atunci Împăratul a zis slujitorilor Săi: 'Legaţi-i mâinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.' " ~ Matei 22:11-14

În viitor vor există oameni care se vor strecura la Masa Mielului fără haina de nuntă pe ei.

În trecut, existau oameni ca Moise, care au fost destul de atenţi la vocea Domnului, încât să audă de la El că sunt pe un pământ sfânt şi că trebuie să se descalţe.

A mai existat şi unul, Ioan, care - umil - spunea că nu e vrednic să-I dezlege Domnului cureaua încălţămintei.

În prezent, nu ştiu care e mai mare, numărul harului, sau numărul firelor de nisip din întreaga lume.

În prezent, Dumnezeu ocupă un loc la balconul bisericilor, căci sunt destule locuri libere! Însă bucuria vederii sufletelor ce se autoînşeală, numindu-se creştini, e scurtă, căci ea, bucuria, ia locul unor priviri amare ce cuprind întreaga încăpere a bisericii, amintindu-I de alte priviri dintr-o zi, când atârna pe o cruce, priviri învolburate ce îmbrăţişau cetatea Ierusalimului...

Astăzi, Dumnezeu nu mai are niciun cuvânt de spus în biserici, căci chiar dacă ar opri curentul şi totul ar deveni deodată întuneric într-o duminică seara, oamenii tot nu-L vor auzi. Dumnezeu va vedea pe faţa lor doar zâmbete de rutină, doar inimi mulţumite de ele însele, nimic mai mult.

Astăzi, oamenilor nu le mai e teamă să păşească semeţ şi cu îndrăzneală peste pragul bisericii.

Astăzi, oamenii sunt superficiali, atenţi la cei din jurul lor şi nu la Duhul Sfânt, care se roagă cu suspine negrăite pentru noi. Stând pe bănci pentru ultima jumătate de oră, vorbesc unul cu celălalt, îşi mai verifică telefonul din când în când, mai râd (dar nu au bucuria mântuirii), iar la final, se ridică pentru ca să cânte "Doamne-atinge-ne din nou, peste noi Tu Mâna Ta s-o pui....Cu adierea Duhului Tău Sfânt, Doamne-atinge-ne din nou.." şi să plece acasă, mândri de ei înşişi că au rezistat două ore la un "program de biserică".

Aceasta nu este o judecată la adresa oamenilor, ci o observaţie care m-a făcut să plâng şi să mă înfior. Realitatea mă doare. Mi se pare atât de trist ca 90 % dintr-o oricare biserică să fie compusă din farisei, iar 10 % să fie oameni care-L caută pe Dumnezeu cu adevărat.

Oare eu în care procent mă încadrez?

Oare voi reuşi să-mi strunesc pustia asta de inimă şi să-nţeleg că eşti Singurul care-mi poate umple golul din ea?

Oare Te vei lăsa găsit de mine? Căci - deşi mă doare pentru ei - eu nu vreau să rămân în starea asta. Nu vreau decât să Te găsesc, căci ştiu că-mi eşti de-ajuns. Tu mă cunoşti. Lasă-mă să Te găsesc, dacă Te voi căuta cu inima mea...

Oraşul din suflet

2010-01-28T03:18:00.001+02:00

Întovărăşind noaptea, păşim pe străzile pustii iar paşi-mi se ntreabă, timid, de ce tăcerea strigă atât de tare: 'Oare n-ar putea fi mai puţin aprigă, mai domoală? ' Oare tăcerea nu realizează că oraşul sufletului meu doarme, de vorbeşte aşa de puternic, cu ropote de gânduri ce curg ca o furtună?

Unde sunt celelalte suflete? Cu ce se ajunge în oraşul lor? S-au desenat, oare, hărţi cu drumul într-acolo? Întotdeauna am plecat înspre oraşul unui suflet, dar drumul a fost atât de întortocheat, încât m-am rătăcit, mai să nici nu găsesc drumul înapoi acasă... Promit că atunci când voi găsi un drum ce duce sigur la destinaţie, voi scrie o carte despre cum l-am străbătut, voi face o hartă pentru el, şi-l voi pava. Se va putea trece pe el, se va putea zbura de-a lungul lui.

Dar sfătuitorul nopţii îmi spune în glas sever că, pentru ca s-ajung în oraşul unui suflet trebuie, mai întâi, s-ajung în Oraşul Sufletului lui Dumnezeu! Oh, nemângâierea de-a-ţi pierde nădejdea, în drum spre căutarea Cerului!
Pornesc într-Acolo, iar paşi-mi mici, omeneşti, se împotrivesc cu greu distanţei lungi pământ-cer. Dar ah, liniştea ce mă cuprinde la gândul că, pe când drumul spre sufletele pământeşti e uneori zădărnicie - căci te chinui de unul singur -, drumul către Sufletul Nevăzut e, fără umbră de-ndoială, uşurat de Însuşi Persoana ce-Şi ţine Sufletul aprins, ca eu să mă iau după acea Lumină de pe cer şi, după ce voi fi mers atât de mult, să mă opresc, atingând Lumina ori căzând în genunchi, a reverenţă!

Şi cine ştie dacă nu, mai apoi, El va aprinde sufletu-mi, ca altul să vadă lumina mea şi să vină-nspre mine, nepierzându-se? Iarăşi eu, îl voi lua, ducându-l la Marea Lumină, ca mai apoi să fie el însuşi un Oraş Luminat...

Fie ca Pământul să nu mai aibă nevoie de Soare într-o zi, Dumnezeu fiindu-ne Soarele veşnic!

Atelier închis pe o perioadă nedeterminată... [ I ]

2010-01-22T02:10:00.015+02:00

Cum te simţi când eşuezi? Cum te simţi când ai luptat cu ceva, şi ai fost învins? Când nimic nu se mai poate schimba..... Când ai dori atât de mult să te aduni, să aduni toate cioburile vieţii tale ce odată erau un frumos vas, şi să le lipeşti la loc? Cum te simţi, când vasul ţi s-a spart de prea multe ori ca să-l mai dregi? Cum te simţi, când ştii adresa Olarului, porneşti spre El, la drum lung, înspre un oraş îndepărtat, dar când ajungi la destinaţie cu un singur ciob în mână, din ce ţi-a fost viaţa, vezi că Atelierul e închis, un drug e peste uşa lui veche, masivă, iar nota scrijelită pe-o bucată de lemn şi aşezată sub înaltele-i ferestre abia mai lasă a se vedea un "Atelier închis pe o perioadă nedeterminată... " De un an şi jumătate, în fiecare săptămână citeşti acelaşi lucru!

Odată te plimbai pe lespezile Oraşului Îndepărtat, şi ochii ţi-au căzut pe acea construcţie impozantă, înconjurată de o grădină prietenoasă, ce te invita să te opreşti, să-ţi scoţi cartea preferată din desagă şi să te-aşezi la umbra măreţului nuc, citind, citind... A doua oară când ai trecut pe-acolo, ai vrut cu tot dinadinsul să aflii cine e Grădinarul, aşa că, salutând în treacăt florile şi bătrânul nuc, te-ai avântat, apăsând pe clanţa de argint, deodată trezindu-te în cel mai uluitor atelier de lut pe care l-ai văzut vreodată! Un câine apăru, gudurindu-se la picioarele tale şi, privind în jos, nu ştiai unde se sfârşeşte podeaua laminată şi unde începe podeaua de lut. Era o sală mare, iar pereţii nu se mai vedeau de statui, de rafturi, de tablouri, de afişe.... Mirosul de lut a fost ceea ce te-a atras cel mai mult întâia oară. Cum ţi-ai şoptit chiar atunci? "Trebuie că mi-am greşit visul, viziunea, căci singurul miros pe care-l simţeam până acum era acela de zile stătute, prea banale ca să fie trecute-n calendar. Iar să miroşi lutul... îmi pare ceresc!" Apăru şi stăpânul câinelui, cu zâmbetul blajin şi nedorind să dea mâinile cu tine, căci erau nu tocmai curate, dar tu te-ai repezit, îmbrăţişându-i cu respect palmele, dorind să te murdăreşti, mai degrabă decât să priveşti la mâinile-ţi goale şi să n-ai ce privi...

El era unul din acei Oameni care te tratau ca cel mai special musafir. El era ca vânzătorul care te ajuta cu amabilitate, înseninându-ţi ziua ploioasă. Te-ai împrietenit pe loc cu El. Parcă te aşteptase de multă vreme.... Cuvintele-i blânde, dar care prindeau puternic viaţă pe loc ce le rostea, te-au făcut, mai apoi, să porneşti prin tine însăţi, căutând cheile sufletului, deferecând lacăte şi ajungând în Cămara Viseor şi Chemărilor Vieţii tale. Te-a făcut să te-ntrebi unde se sfârşesc visele tale şi unde încep cele ale Creatorului... Te-a plimbat prin tot Atelierul, şi ţi-a arătat ultima lui modelare. Era un vas de lut simplu, împodobit cu litere ce prindeau contur, pe măsură ce-ai început a le citi.... Îţi mai aduci aminte? "Cine este cel ce-Mi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi Tu să mă înveţi. Unde erai Tu, când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Cine a închis marea cu porţi? De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor, ca să apuce capetele pământului, şi să scuture pe cei răi de pe el? Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul, unde-şi are locuinţa? Pe ce cale se împarte lumina? Şi pe ce cale se împrăştie vântul de răsărit de pe pământ? Cine a deschis un loc de scurgere ploii, şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului...? Are ploaia tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă? ... Îţi înalţi tu glasul până la nori, ca să chemi să te acopere râuri de ape? Poţi tu să arunci fulgerile, ca să plece? Îţi zic ele, 'Iată-ne'?... Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri." Da...şi cum ai plecat de-acolo cu o viziune nouă, cu iubiri ce dădeau naştere la noi rugăciuni în inimă, dar mai ales.... cu acel vas de lut, ce se asorta perfect cu sufletu-ţi.... Chiar Olarul ţi-a spus să-l duci acasă cu neasemuită atenţie, căci ţi s-a dat harul de a-ţi purta sufletul în palme. Ştiai şi ce înseamnă aceasta. Ai ştiut de la început că, de fapt, te-ai regăsit pe tine însăţi, cu adevăratele-ţi dorinţe, nepreluate de la niciun pământean, dorinţe curate ca picurul de rouă, născute de mult, dar abia descoperite.....

De-atunci, prietenia cu Maestrul Olar a devenit la fel de sigură ca anotimpurile ce-ţi desenează viaţa-n fiecare an. Doar că unora nu le-a convenit acest lucru, mai ales că aflaseră de comoara ce trona în casa ta. Adunci au început şi căderile tale, crăpături de lut, litere şterse din suflet, dar Bătrânul Olar reuşea întotdeauna să îţi lipească viaţa la loc. Până într-o zi....

Într-o zi de vară, şi ţi-e aşa de contrar faptul că nici măcar anotimpul nu a vrut să-i cânte balade reci, nămeţi şi promoroacă inimii tale ci, pe când cioburi de lut începeau a se pierde, afară totul era liniştit, cerul nu prevestea nicio furtună, tu erai prea sigură pe tine că greşelile mici îşi vor primi dorita iertare.... Doar drumurile din ce în ce mai rare la Atelier îţi puneau uneori semne de întrebare.

***

Spuneai (şi încă susţii acest lucru) că tu nu ai avut niciodată duşmani, şi de cele mai multe ori ţi-e greu să citeşti acele pasaje din Psalmi unde David cerea pedeapsă divină peste duşmanii lui, dar adevărul e că ştiai că există nişte fiinţe de pe tărâmul nevăzut care te urăsc cu o ură ce nu se va sădi nicicând în inima unui om. Dar nu numai ele au lucrat căderea ta, fii sinceră... Înima este nespus de înşelătoare, iar tu, visătoare fiind, nu te-ai putut abţine să n-o crezi de fiecare dată... Ai crezut un semn de sentiment, acela te-a dus într-o direcţie greşită. L-ai crezut pe al doilea, ai mai făcut un ocol de cer... următorul era deja fără putinţă de întoarcere, şi te-ai trezit într-un labirint de sentimente... Te-ai împiedicat la fiecare pas, şi nu te ridicai, ocupată fiind cu strângerea cioburilor ce-ţi erau din material de suflet.... Ţi-a fost aşa ruşine să te duci în oraşul cel de departe, unde un Olar cu mâini de catifea ţi-ar fi rescris cuvintele de smerenie ce se voiau a fi trăite în viaţa ta... Aşa că te-ai pierdut cu pasiune, nemaiputând să te aduni, luând semnele pământeşti drept semne divine şi depărtându-te tot mai violent de.... Creator.

Dar totuşi, sufletul julit era încă... viu. Sub acea rană superficială a păcatului, exista una mai profundă, şi durerea ei era palpabilă, uneori insuportabilă. Era rana viziunii, cuvintele chemării tale, săpate adânc cu mâini de Olar. Pulsul ei, tot mai puternic, te-a făcut să te opreşti într-o zi, să arunci hrana de nădejdi înşelătoare şi să porneşti, flămândă, să-L cauţi pe Cel ce dă Pâinea...

Nu L-ai găsit pe El, dar ai ajuns acasă. În zdrenţe, cu prietenii pe margini de prăpastii, cioburi de lut în mâini, cu viziunile adevărate ascunse perfect în traistă - de nici tu nu le mai găseai, de atâtea alte lucruri pământeşti ce le acoperea. Şi nu ţi-a mai păsat de ruşine, de cunoştinţe şi prieteni, dar, afişând o inimă încrezătoare, ţi-ai îndreptat paşii spre nucul cu ramuri îmbătrânite, ţinând de strajă unui Atelier de lipit cioburi-de-suflete. Încordarea s-a transformat în disperare când florile nu ţi-au mai dat bineţea binemeritată de drumeţ obosit şi când clanţa nu s-a mai deschis. "Atelier închis pe o perioadă nedeterminată... "

Epilog: Îmi doresc să nu fi existat deloc, decât să fi cunoscut Olarul şi să nu fiu cu El...

O Găvojdie ce vorbeşte tuturor care au urechi de auzit.

2009-11-22T01:20:00.007+02:00

E noiembrie, şi e săptămâna treierării porumbului în Găvojdia. E dus în hambare, iar holda e lăsată să cunoască singurătatea, asociată cu gheaţa şi zăpada.

Copiii aleargă în întâmpinarea-mi, îmi sar în braţe, înduioşindu-mă. Nu merit îmbrăţişarea lor, nu merit zâmbetul lor, nu merit iubirea lor caldă, smerită, atingătoare. Şi nici cuvintele pe care ei mi sculptează adânc în inimă, nici ele nu sunt de meritul meu. Nicuşor mi-a spus "tu eşti aşa bună cu noi..." ...Mi-a copleşit inima, a fost singurul care m-a încurajat astăzi. Dar nu e vorba despre mine. E vorba despre faptul că m-am dus să-L caut pe Dumnezeu, să-L întâlnesc pe Dumnezeu, să-I ating coardele Inimii, în schimb, El m-a cuprins pe mine. M-am dus să-I spun Domnului o lecţie, însă El mi-a vorbit mie. M-am dus să-I spun lui Dumnezeu că-mi pare rău, că-mi pare rău că Îl iubesc fără tărie, dar El mi-a arătat că iubirea de copil pentru Tatăl său nu are nevoie decât de tăria îmbrăţişării, decât de tăria unui "te iubesc" spus cu sfială (dar simţit cu toate emoţiile sufletului), de graţia unor desene colorate de năzdrăvani de clasa a IV-a, a V-a.

Dumnezeu mi-a spus că e natural să iubeşti. Dacă era greu, ne-ar fi dat bastoane de sprijinit - nouă, celor care iubim atât de anevoios. Dacă era imposibil, nu ne-ar fi cerut să iubim cu toată mintea noastră. Dacă era uşor şi banal, sau slut şi plictisitor, ar fi iubit doar oamenii ursuzi (căci să ştiţi că existăşi astfel de oameni în această lume, copii, şi toţi poartă numele de familie al lui Saul, tatăl lui Ionatan, fost împărat al Israelului; fiecare-şi are Saul-ul său, zicea Max Lucado.). Nu, ci Dumnezeu ne-a poruncit să iubim, fiindcă e normal! Ne e la îndemână. Inima, mintea noastră, Duhul care sălăşluieşte în noi, Făptura Nouă primită în dar în urma credinţei în Domnul Isus Cristos au capacitatea maximă de a iubi. De a iubi şi a ierta.

Numai că noi am luat această Făptură Nouă şi am început să o împopoţonăm cu lucrurile lumii acesteia. Am început să legăm de pământ cu frânghii inima Făpturii Noi. Am început a obliga mintea Făpturii să citească trei Psalmi pe zi şi astfel să fie justificat ca drept credincios şi nimic mai mult. Dar nu ştiţi că noi nu trebuie să privim la lucrurile de pe pământ, ci la cele cereşti, cele veşnice? Ori nu înţelegeţi că putem să ne rugăm şi în limbi îngereşti şi să avem atâta credinţă, încât să înconjurăm Timişoara de munţi, dar atâta timp cât nu avem dragoste, e în zadar?

Să ne întoarcem la simplitatea, la candoarea lui Isus Cristos. Să lăsăm Făptura Nouă să fie şi liberă. Să n-o îmbrăcăm decât cu mantaua smereniei, cu haine ce miros a adevăr şi sfinţenie.
Să nu uităm ce spunea Domnul Isus: ,,Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”(Ioan 13:34,34)

Despre nădejdea smulsă ca un copac. Despre renunţare...

2009-11-01T00:22:00.003+02:00

Când a fost ultima dată când m-am luptat, crezând în Tine? Am crezut, până n-am mai avut ce să cred. Şi-am tot avut credinţă în bunătatea Ta, şi Tu ai tot tăcut, întorcându-mi spatele. Sau poate că eu nu mai văd bine realitatea.

Poate că ceea ce simt e o amăgire. Şi totuşi, şi minciună de-ar fi, mă doare. Sentimentele dor, Doamne, şi Tu le-ai trăit cu toată puterea Ta de Dumnezeu. Simţirile mele fac parte din mine: sunt clipirea sufletului şi paşii minţii.

Nu mai pot continua, fiindcă mi-au secat cuvintele ca un râu în mijlocul deşertului. Dar să ştii că eu nu mai cred şi nu mai sper până nu-mi vei cere Tu să fac asta. Nu mă mai aştept la nimic bun. Nu mai am pentru ce să trăiesc. Aş renunţa la mine pentru cei din jurul meu, dacă mi-ai fi alături. Aşa, nu am cum. Dragostea rece mi-a înţepenit trupul, mi-a ferecat inima în ea însăşi.

Nu mai sper, nu mai aştept, nu mai cred. Dar Te voi crede când Îmi vei vorbi.

O colibă, ca umbrar...

2009-10-18T02:31:00.005+03:00

Odinioară îmi vorbeai, Doamne. Acum ceasurile trec întâmplător, nenumărate, pe lângă mine. M-aş întoarce în Faţa Ta, ca să visez din nou, dar nu mai găsesc drumul către Tine. Trăirea-mi inertă mi-a luat toate simţurile. Timid, mai râd uneori iar alteori îmi mai storc pleoapele de câteva lacrimi, ca în această noapte care doar mâhneşte.
Mă găsesc descurajată, cu nădejdea smulsă ca pe un copac şi neliniştită de tăcerea Ta. Aş vrea mai degrabă să-Ţi înfrunt privirile Tale măreţe, dezaprobatoare chiar, decât să Te aud amuţind..

Ştiu că sunt nevrednică Doamne, nevrednică de prezenţa Ta, dar dacă Tu nu mi Te-apropii, eu nu voi mai fi. Mi-e frică de timp, de anotimpul iarna şi de faptul că nu mai ştiu să Te exprim în cuvinte. O frică teoretică, pentru că practic, nu simt absolut nimic. Nu mai ştiu să simt, am amorţit complet.

Aş vrea să-mi fii "o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii." Aş vrea ca iubirea Ta să-mi fie îndeajuns pentru cât voi mai trăi.

"Dar mâna tremură a plâns"...

2009-10-12T01:56:00.004+03:00

Mi-a îngheţat sufletul de durere. O durere paralizant de rece. Ce caut eu în lumea asta, prea colosală pentru mine? Ce rost au toate lucrurile frumoase ale lumii? Ce rost au răsăriturile, ce rost au frunzele ruginite, ce rost are dansul pe gheata, ce rost au dimineţile ploioase şi ce rost are iubirea? Ce rost am eu, când oamenii din jurul meu sunt murdăriţi de păcat?

Când ne vom lumina, când ne vom trezi, când ne vom da seama de starea nelegiuită în care-am ajuns cu toţii, din lipsa fricii de Dumnezeu?

....Vreau să vă iubesc, iubindu-L pe El.

2009-09-20T03:13:00.003+03:00

Gândul că Dumnezeu m-ar folosi pe mine, netrebnica, nevrednica, nedemna, nepriceputa, pentru a incepe o lucrare de misiune, ma lasa perplexă.

Aş scrie multe, dar încă sunt uluită de această vară. Încă nu mi-am revenit şi nu prea mă ajută nimeni să realizez ce se petrece în inima mea. Trăiesc, zi de zi, fără să-nţeleg ce s-a întaplat cu mine, fără să observ vreo schimbare în mine şi, totuşi, ceva îmi dă mai mult curaj în faţa oamenilor. Cred că nu mai îmi este frică de ei. Cred că locul meu este între ei, că sunt în umbra ori pe scenă. I-am iubit dintotdeauna, cu naivitate, cu pasiune, cu smerenie şi supunere, dar zilele copilăriei şi adolescenţei sunt parte din istorie, acum. Cum îi iubesc azi? Pe ascuns.... Aş vrea să îi iubesc prin faptul că Îl iubesc pe El. Nimic nu ar face o onoare mai mare lumii, decât faptul că îmi iubesc Creatorul, Tatăl.

Vreau să vă iubesc, iubindu-L pe El. Vreau să-L întalnesc şi, într-o zi, să vă povestesc despre minunata Lui dragoste. Despre blândul meu Păstor vreau să vă vorbesc. Vreau să vi-L descriu, pentru ca dorinţa voastră după cer să prindă aripi.

E iarăşi o oră târzie, dar înainte să închei, vreau să-mi cer iertare Domnului pentru mândria din mine, dar şi tuturor oamenilor.

Leapşa de la Narcis :)) (Ca să-l onorez şi pe el.)

2009-09-16T03:26:00.006+03:00

Vă avertizez. Am să dau cele mai seci şi banale şi simple răspunsuri cu putinţă.

1. De ce ai acceptat leapsa aceasta ?

Pentru că aş vrea să fiu întrebată şi să răspund.

2. De cand esti in blogosfera ?

Au trecut ceva ani....

3. Cum ai ajuns sa iti faci blogul ?

Din lipsă de prieteni care să mă asculte!

4. Care este primul blog pe care ai intrat vreodata?

A unei fete, Nina.

5. Enumera 3 lucruri pe care le crezi importante ca sa reusesti in blogging.

What?! Nu vreau să reuşesc. Aş vrea, totuşi, ca Dumnezeu să fie laudat chiar şi prin blogul meu sărac şi banal. Totuşi, pentru a scrie o carte, aş enumera 3 lucruri pe care cred că e important să le îndeplinesc:

1.Motivul cărţii să fie unul de edificare a cititorilor şi laudă la adresa lui Dumnezeu

2. Cuvintele au putere, aşadar trebuie să stau aproape de Dumnezeu, ca să primesc inspiraţie şi putere.

3. Ieşirea în natură, plimbările, cititul a cât mai multor altor cărţi, pentru imboldul de-a porni să scriu o carte şi pentru a fi cât mai bine informată despre ce să scriu.

6. Cel mai citit blog de catre tine?

Nu obişnuiesc a citi blogurile decât rareori.

7.Alte bloguri pe care le mai citesti.

Al lui Celine, Tina, Ina, Zurliul...

8. Care platforma de bloguri o consideri cea mai buna ? (Ex. Haipa, Blogger etc.)

Blogger şi Wordpress, dar şi Livejournal. :)

9. Este important traficul pentru tine ?

Nu este. Sec şi la obiect.

10. Sunt importanti banii pe care i-ai putea obtine din reclame ?

Binenţeles. Cu banii poţi ajuta pe altii. :)

11 .Cel mai urat blog pe care l-ai vazut ?

Al meu! E frumos în felul lui, dar dacă ar fi să-l compar cu imaginea de vis a blogului pe care aş vrea să-l am, atunci acesta e doar trist, cenuşiu şi mort.

12. Consideri ca e un lucru vital sa ai un domeniu .ro/.net/.com etc. ?

Vital ar fi să fii mântuit.

13. Parola cu care te loghezi la blog.

Celine o ştie, pe ea întrebaţi-o!:))

Frustrare mărginită, nătângă, de astă noapte.

2009-08-14T16:15:00.007+03:00

Să-mi amintesc.... cum îmi începeam eu deja, în gând, eseul, astă noapte, pe la 3-4 am? Ah, da.

Oare goanga cea mare şi uriaşă pe sub care-am trecut, în fugă oribilă de frică - să nu cumva care să-mi cadă în cap, de pe perete - are mai mare drept de-a merge nestingherită în noapte prin apartament, decât dreptul meu de a-mi fi teamă de ea?

M-am tot gândit serios la frica mea de goange. Da, cred că e imatur si prostesc să ţip când le văd, însă e bine să-mi fie aşa frică de ele? Adică, eu să stau ca năroada în pat, trezindu-mă din oră-n oră, că poate insecta mă va onora şi pe mine, vizitându-mi camera, şi nu doar holul?

Mă gândeam să vă-ndemn în a vă ruga pentru această teamă a mea. Dar apoi am realizat că nu vreau să fiu scăpată de frica de insecte. Pe bune. Oare să nu am dreptul de-a mă înfiora la o asemenea oribilitate de făptură? Oare vrea Dumnezeu să râd când o văd, şi să zic "ghidi, ghidi, hai la mine, drăguţico!!:)"?! Sau vrea - cum e logic, de altfel - să trec, indiferentă, pe lângă ea, sau să iau mătura (oricum, am dormit cu mătura în camera, în noaptea aia şi cu becurile aprinse) şi s-o omor fără sentimente, ca şi cum aş face cu o muscă? Cum să priveşti o goangă ca pe o muscă?

Cum să priveşti un rău şi să nu te înfiori? Păctul trebuie urât, asta aşa e. Însă... oare goangele sunt nişte fiinţe rele, în sine? Oare nu-L respect pe Domnul, că nu le iubesc cum iubesc câinii şi caii?

Cred că mai degrabă ar trebui să vă rugaţi pentru schimbarea mentalităţii mele. Io chiar văd goangele (în afara faptului că sunt mâncare delicioasă şi plină de vitamine pentru rândunele, păianjeni si, uneori, dacă nu eşti japonez şi eşti flămând de zece zile şi nu e nimic altceva în preajmă, şi pentru tine, supravieţuitorule!) ca pe un rău. Şi, de obicei, răul nu trebuie îmbrăţişat, ci respins. Ei, eu îl resping, prin frică. Sau e ceva mai adânc în toată filozofeala asta? De cine mi-e frică, de fapt? De ele? Sau?.......

Sper să mă lămuresc. Aceste cuvinte poate că nici n-ar fi trebuit "publicate" aici, pentru că nu-I aduc Lui nici o glorie şi în plus, eu sunt o romantică, o melancolică, fapt ce nu-mi perminte a vorbi despre goange la fel ca unui om a se ridica la un seminar , la facultate, în timpul orei, când e linişte şi a începe-a povesti despre cearta pe care-a avut-o el cu mama lui, astă-seară.

Numa' bine! Sunt încă supărată! Şi ca viaţa să nu mă scutească de ironii - şi vă rog să nu râdeţi! - în biroul din care tastez, tocmai am văzut un şoarece fugind pe sub rafturi! Destul cu ironiile astea, destul, destul!

Pune Tu punctul, sau mai adaugă alte cuvinte

2009-08-12T12:54:00.002+03:00

Nu Te vedeam, Doamne, de gândurile mele! Nu am realizat prea bine până acum, cât de colţuroase, încreţite şi zbârcite-mi sunt îngrijorările, ce luau straie de gânduri, straie ce nu se potriveau, erau cu zece numere mai mici gândurilor mele ce s-ar fi vrut a fi de creştin, adică gânduri făcute roabe Domnului Isus Cristos.

Dar o minune s-a-nfăptuit. Te-am căutat din toată inma şi Te-ai lăsat găsit. Ţi-ai întors Faţa spre mine şi-mi eşti mai binevoitor decât e răsăritul pentru flori.

Am scos capul pe fereastră când ceasul arăta ora cinci dimineaţa, am privit cerul încoronat de stele, luna argintie, strălucind de bucurie că Te-am regăsit şi am ştiut că EŞTI ACOLO! Că exişti. Am zâmbit din toţi rărunchii o rugăciune, un 'mulţumesc', un 'AVA!'...

Sufletul meu însetează după Tine... Nu mai vreau să las perdelele trecutului sau ale prezentului să-mi înceţoşeze vederea... să mi Te ascundă...

Şi deşi ştiu că vei pleca iarăşi, dându-mi drumul în vale, mă întreb.... cum de m-ai găsit pe mine, nevrednica, să mă duci pentru câteva clipe ale nopţii, pe muntele Tău cel sfânt?

Ochii mei tânjesc să Te vadă... Am atâta nevoie de Tine în netrebnicia mea...

Eu Te iubesc, o declar!!! Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!

Gloria Îţi aparţine! Pune Tu punctul, sau mai adaugă alte cuvinte

Oltenia - zorii cu plete albe ale României....

2009-08-10T15:21:00.005+03:00

Oltenia întreagă e ca un sat pitoresc, aşezat într-o doară pe hartă, cu uliţele presărate- pe de-oparte şi alta- de florile copilăriei, încărcate cu polen de amintire, care, la orice adiere a vântului, ţi-l aduce în palme, în haine, în ochii ce dau drumul lacrimilor nostalgice.

Dacă nu ar fi scâncetul acela al lor, ai zice că măgăruşii de aici sunt fiinţele cele mai fără de griji, ce pasc pe câmpiile însorite ale verii.
În apropierea râului Olt stau satele, răsfirate, numai gata să fie trezite din moartea ce le-a cuprins de generaţii, cu sufletele - răguşite de strigătul mediocrităţii şi-al sărăciei - în picioare: moartea dată de tradiţionalism, de religiozitate. Dacă ne-am dezbrăca de haina laşităţii, dacă am da jos giuvaerurile rutinei, comodităţii, şi-am pune mâna pe goarnă, dând semnalul de trezire printre enoriaşii bisericii ortodoxe... !

Un deal se-ntinde, doar în lung, semeţ, pe care trenurile răsună în nopate, ducând cu el călători la fel de grăbîţi sufleteşte ca şi viteza locomotivei. 'Pământul e ultima staţie spre fericire', zicea cineva. La poalele dealului, sălăşluirile. Pe deal noi, tinerii, câteodată, dimineaţa, realizând că Golgota a fost mai mică decât înălţimea la care stam şi totuşi, Mântuitorul a putut să-şi întindă privirile şi să cuprindă fiecare ascunziş al sufletelor oamenilor din zarea care-I apărea în ochii umbriţi de moartea crucii, pe când noi vedeam doar acoperişurile caselor, strălucitoare, din revărsarea soarelui şi tare am vrea să primim măcar o măsură din nemăsurata Lui dragoste ce a avut-o pentru oameni, când s-a jertfit...

Dumnezeu te binecuvântează; te ridică, Oltenie, ca să fii, la rându-ţi, o binecuvântare pentru alte meleaguri ale României...
(Delia Ozarchevici, 9 august 2009)

O leapsa. (Pacat ca nu-mi merg diacriticele)

2009-08-10T11:58:00.003+03:00

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici cel de-al patrulea rând.
"On April 5th, 1859, Mr. McQuilkin went to Ballymena"
2. Fără să verificaţi, cât e ora?
Vreo... 11? :D
3. Verificaţi!
Aoleu. Parca vad ca am stat iar prea mult pe net... 12:06. Tulai!
4. Cum sunteţi îmbrăcat(ă)?
Pantaloni de trening verzi, tricou alb cu doi fluturi mari, argintii, bratara rosie, pe care scrie "England", neuitatele sosete, iar adidasii i-am dat jos, ca sa fiu confortabila pe scaun.
5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Cautam pe cineva pe google. :)))
6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului?
Telecast cantand in background, si cantul pasarilor. Le aud impreuna si nu suna fals deloc. :)
7. Când aţi ieşit ultima dată şi pentru ce?
Azi dimineata la ora 9 am iesit, ca sa ajung la casa de misiune, pntru internet.
8. Ce aţi visat ieri noaptea?
Nu imi pot aminti....
9. Când aţi râs ultima dată?
Azi-noapte, citind The Screwtape Letters. :))) Trebuie s-o recitesc.
10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Ai de mine.. tablouri, rafturi cu multe carti, un ceas, doua panouri pline cu fotografii si note, un calendar.... si un tablou pe care sunt agatate multe legaturi de chei.
11. Dacă aţi deveni multimilionari peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Cladirea din Unirii, din care vor sa faca hotel. As face o scoala pentru copiii strazii.
12. Care este ultimul film pe care l-aţi vazut?
Sincer de tot? Nu imi mai aduc aminte. Poate ca Hanna Montana.
13. Aţi văzut ceva neobişnuit astăzi?
Numa ieri noapte. Tiganii iar aveau un chef ce tinea de trei zile si trei nopti. Sper ca a fost ultima noapte in care au rasunat manelele in tot orasu, de a trebut sa inchid toate geamurile apartamentului! Ei, dar ce am vazut neobisnuit au fost artificiile de la chef. Artificii, la tara?? Tine-ma, Doamne!
14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?
E ca si cum as sta de vorba cu mine insami. Mi se pare ca fac un lucru destul de mediocru, raspunzand la intrebari. Mai bine as citi o carte.
15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
Ma duc la mare in 29 august - 3 septembrie!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Si am intrat la Facultatea de Psihologie! :)
16. Care este prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba despre o fetiţă?
Caledonia. :)
17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?
Il las pe sotul meu sa aleaga, pe bune.
18. V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Am si locuit, dar nu mi-a ajuns. Vreau sa plec iara. De data asta, poate prin Anglia. :)
19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?...
Daca m-ar imbratisa, ar fi de-ajuns..
20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume, în afară de politică, ce aţi schimba?
As vrea sa nu mai existe clase sociale, sau oameni saraci.
21.Vă place să dansaţi?
Foarte mult. :)
22. George Bush?
Daaaaaaa! George Bush arata foarte bine! :)
23. Ce aţi văzut la tv. ultima dată?
Stiri, probabil, dar asta a fost de mult, cand eram in Timisoara.
24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să primească această leapşă?
Nu ma ocup cu asemenea actiuni, adica "datul mai departe".

Mi-e inima leagan si cerul o tine...

2009-08-07T17:16:00.007+03:00

Inca odata, vreau sa-Ti spun ca Te aleg. Nu doresc nici o minune care sa imi dea imboldul de-a trai. Nu vreau nici implinirea a cine stie ce dorinta, care m-ar face sa cred ca ma asculti, ca imi raspunzi rugaciunilor, ca esti cu mine. Nu, prezenta Ta nu o dau in schimbul nici unei "atentii" din partea Ta. Eu vreau ca sa Te simt, si atat. La ce bun orice fericire palpabila, cand Tu nu esti langa mine?

...Si iarasi se face in suflet a plans linistit.. pana vei avea mila de mine, Doamne..

Haide, înaintează!

2009-08-04T17:11:00.004+03:00

...Mă oblig în puţinele minute să-mi notez unele gânduri şi pe aici, mai ales că eu îmi uit foarte repede trăirile.

Ce simt astăzi? Puţină pace, căci mă ştiu intrată la facultate, puţină fericire, căci ştiu că aici, în Oltenia, este nevoie de mine. Am realizat că, momentan, pentru asta trăiesc. Nu tu viziuni, nu tu împlinirea viselor, nu tu speranţe, nu tu... şi era să zic relaţie cu Dumnezeu, dar încă sunt pe linia de plutire, încă ceva mă ţine lângă El măcar o oră la părtăşie. Dar e irelevant cât timp am eu părtăşia, e de fapt, irelevant, daca am sau nu timp devotional, sau dacă mă rog, atâta vreme cât nu cred în bunătatea Lui.

Şi uite aşa, iarăşi gândurile negative se ivesc, ca trenul care vine de după un deal... în dreptul meu, deal de îngrijorări şi de tristeţi.

Oare de ce zăbăveşti, Doamne?....Aşa se învaţă a trăi? Nici măcar nu ştiu dacă toate alegerile mele, de zi cu zi, sunt bune. Dacă nu sunt după voia Ta? Cum vrei să ştiu, când Tu nu-mi zici nici 'da', nici 'ba'? Ţi-am mai spus eu Ţie, Doamne.... io mi-s o 'vaişamară' , nu mă lăsa de capul meu, că numa-n ziduri am să mă izbesc.
Evident, sunt neinspirată, secătuită de toţi oamenii (în afară de copiii), de aceea aceste gânduri atât de anoste. Dacă nu le vrei, Doamne, dă-i 'delete' în căsuţa electronică a rugăciunilor pe care le primeşti. Sau mai bine, ştii ce? Te rog, izbăveşte-mă de temerile şi îndoielile mele. Îţi promit că voi încerca din răsputeri să cred că planul Tău e mai bun decât creaţia însăşi.
Mă iubeşti... cu jumătate de gură (pentru că mi-e ruşine de Tine, Doamne)... şi eu Te iubesc.

Nebănuita poveste

2009-07-29T21:30:00.008+03:00

A fost odată un zmeu ce era înălţat, atingâng cerurile blânde în fiecare dimineaţă de primavară. Mâinile ei îl alintau necontenit, căci pe aripile lui scria 'nădejde'. Cântece împărtăşite erau răbufnirile vântului, ce o dădeau pe leagăn, arârnată între vis împlinit şi viitor. Privirile, prieteniile, se strecurau în sufletul ei ca râurile în mare, despărţind uscatul -deznădejdea- de ape -credinţă. Glumeau mult cu ea, şi zâmbetele ei izbucneau în zbor ca fluturaşul de badminton ce tresare la atingerea puternica a razelor de soare.

...Şi aşa a venit ea, vara, cu pădurile ei răvăşindu-i gândurile şi dând zbor inimii, cu poteci desăvârşite pe care păşea.... Cu prea-dorinţele împlinindu-i-se tinerei de fiecare dată când îşi întorcea faţa către Domnul...Cu dealuri ce-i încoronau fericirea, şi cu ei, cavalerii.. cavalerii tăcereii....

Încă se ţine de mână cu vara. Încă îşi amestecă lacrimile cu ploaia. Încă nu se pronunţă, deşi nădejdea i-a istovit....
Dar Dumnezeu va sfârşi ce a început pentru ea.
(Va urma.)

Construind lăcaşul de stat cu capul în mâini, în mijlocul sufletului.

2009-07-20T02:35:00.011+03:00

Au fost atatea zile în care fericirea parcă era trotuarul pe care păşeam, dar am lăsat ca urmele-mi să devină amintiri doar, fără să le transform în cuvinte, iar acum, tristă fiind, de ce simt nevoia să-mi aştern gândurile mele negative? Nu iubesc tristeţea. E mai amară decât singurătatea. Şi, de fapt, ce-or fi acestea două? Sentimente? Ah, dar emoţiile sunt ca nişte ambalaje pe care dacă le desfaci şi le-arunci, rămâi în mână cu realitatea, pe care trebuie obligatoriu s-o guşti, odată ce-ai deschis pachetul.

Mă simt ca şi cum m-aş plânge, ca şi cum aş fi nemulţumită, prin faptul că îmi exprim în scris trăiri negative. Dar cum să taci, inimă, când tot ce ţi-a rămas de oferit sunt cuvintele? Şi nu vreau să le dau nimănui. Vreau să-mi arunc cuvintele-n lung şi-n lat, vreau să le pronunţ fără nici un motiv, cu toată libertatea, să le trimit în univers, să nu le găsească nimeni.

Iar Tu, Doamne? Tu oricum le vei găsi. Sau poate nici Tu nu mai vrei să-mi auzi cuvintele. Nu-i nimic, lasă-le sa atîrne fără nici o logică in cuierul universului, sau să se pitească pe dup-o stea, şi să ştiţi că dacă e pe-aşa, atunci orice rază de soare piezişă are acest atribut din cauza unui cuvânt de-al meu, ce s-a întins pe ea şi stă aşa, legănându-şi literele ca două picioare!

Dar ştii ce mă doare? Că Tu mi-ai spus una, iar oamenii îmi zic alta. M-am săturat să mă doboare, să mă descurajeze. Îmi vine să dau cu ale lor cuvinte de toti peretii universului, sa devină ţăndări şi pulbere. Să iau singurătatea şi s-o pun la colţ, ea să mă asculte, iar eu să mă depărtez, în paşi de dans, fericită şi mulţumită c-am scăpat de ea. Îmi vine să zâmbesc nătâng, să nu mai zâmbesc de bucurie, ci de tristeţe. Îmi vine să plec de-aici, de pe pământ. Sunt aşa de neodihnită... Cum mai mai spus undeva, odihna, pentru mine, în această perioadă, e când cineva mă ia de mână, mă priveşte în ochi şi mă ascultă, până ce în suflet meu nu mai rămâne nici un cuvânt de zis, iar gîndurile-mi au fost, in sfarşit, sortate, înţelese şi acceptate.

Abia aştept, Doamne, să dansez cu leii!

Frumosul mister

2009-07-12T21:31:00.004+03:00

Dumnezeu e un mister pentru multi dintre noi. Putini ne putem "lauda" ca Ii cunoastem caracterul.

Stateam manioasa, abatuta, incarcata de amaraciune asta seara in biserica, si ma gandeam la Tine, Doamne. Oare cat de mult cunosc din Tine, si oare cat de aproape sunt de Tine?... Oare Te iubesc cu adevarat? Oare e destul ca m-am botezat, ca dau zeciuiala, ca incerc sa traiesc o viata morala? Pentru ca, totusi, simt un mare gol in viata mea. Tu ai pus in mine gandul vesniciei. Ai pus in inima mea ganduri marete, incantatoare, care ma umple de fiori. Dar am pierdut aceste vise in labirintul religiozitatii. Oare e bine ca am partasie zilnica? Oare iubesc intr-o cantitate atat de mare ca si partasiile pe care le am cu Tine?
... De cate ori pesemne ca ai vrut sa faci ceva extraordinar in viata mea, prin mine, folosindu-ma, dar eu Ti-am intors spatele, spunandu-Ti cu lasitate, "mi-e lene" ? Iarta-ma ca nu Te las sa fii spontan in viata mea ....

Cum am mai spus, simt un gol launtric, asa cum e numit de oameni. Cred ca vreau mai mult din Tine. Nu bucurie, nu pace, nici binecuvantari, ci Tu, doar Tu, Dumnezeule.... Nu vreau sa-mi gasesc implinirea in nimic altceva, decat in persana Ta. Dintre mii si mii, Doamne, vreau sa Te aleg. Aleg sa Te aleg. Dragostea mea alege intotdeauna. Te alege....

Sunt nespus de obosita spiritual. Si mi-am adus aminte... de fapt, predicile din aceasta saptamana mi-au adus aminte si m-au facut sa cad in genunchi, cand am auzit versetul pe care mi l-ai pus de atata vreme in inima, Doamne! " Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, -zice Domnul Ostirilor! " Evident! Puterile m-au parasit.... taria mi s-a transformat in lasitate, si iata-ma, hat departe, pe drumul pierzarii, daca nu ma voi opri si nu ma voi increde in Duhul Tau cel Sfant... Nu stiu ce fel de experienta va fi asta, probabil cea mai transformatoare, cea mai covarsitoare din cate-am trecut. Sau poate va fi o trecere lina, prin valea umbrei mortii.... Poate voi fi plina de pace, caci Duhul Tau ma va inconjura din toate partile.

Tot ce vreau, Doamne, e o viata incredibila in Tine. Departeaza-ma de banalitate, si lasa-ma sa gust din bunatatea Ta.

Te iubesc. :)

Mica indrazneala de a scrie

2009-07-09T11:56:00.004+03:00

Am fost pana-n Bucuresti zilele astea. Cand ma intorceam in Draganesti, imi treceau atatea gandui prin minte, cu viteza trenului in care eram. Cel mai dureros e acela ca ....... e vacanta de vara pentru multi. Eu am ales sa am o altfel de "vacanta", care imi cere multa daruire de sine. Ce as fi facut daca as fi ramas in Timisoara? Si zambesc trist. As fi avut doar o vara banala, chiar daca as fi putut sa fac tot ceea ce vreau EU. In schimb, aici sunt provocata in fiecare ora a vietii mele. Nu ma rog destul, postesc foarte rar.... Cum spunea ieri un baiat, "cum vrei sa faci lucrurile, bine, sau foarte bine?". Oare eu le fac macar "bine"? Si totusi, la cat de mult Il cunosc eu pe Dumnezeu, la cat de mult ma incred in El, la cat de multe talente si puncte forte mi-a dat El, ar fi rusinos din partea mea sa raman la nivelul de "bine".

Dar sunt constienta ca si acest loc e un "training place" pentru ceea ce va urma. Doamne, pune-mi inima sa doreasca cu tot dinadinsul ca sa invete si sa priceapa in ce fel sa lucreze pentru Tine. Te rog sa ma folosesti asa cum intentionezi Tu in aceasta vara. Nu ma lasa sa ma multumesc cu putin, sau cu bine, sau cu ok. Departe de mine. Da-mi tot ce imi trebuie, ca sa fiu o marturie aici. Da-mi toate resursele, binecuvanteaza-ma cu multa incurajare si intelepciune din partea-Ti, ca prin mine, oamenii sa auda despre Tine, ca Mantuitor personal. Da-m curaj si multa ravna. Nu lasa ca pasiunea mea pentru Evanghelie sa moara. Am nevoie de multa intelepciune, Doamne......

Iti multumesc pentru toate binecuvantarile si minunile ce-au fost revarsate peste mine de cand am ajuns aici. Sunt recunoscatoare, Isus!
Te iubesc!:)

Mangaieri din Cuvant

2009-06-05T15:54:00.005+03:00

" Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s'ar zgudui pămîntul, şi s'ar clătina munţii în inima mărilor!! Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s'ar ridica pînă acolo de să se cutremure munţii!!"

" Oridecîteori mă tem, eu mă încred în Tine. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvîntul Lui. Mă încred în Dumnezeu, şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrămile în burduful Tău: nu sînt ele scrise în cartea Ta? Vrăjmaşii mei dau înapoi, în ziua cînd Te strig: ştiu că Dumnezeu este de partea mea. "

Amin! Nimic mai mult! Doamne, mareste-mi credinta!

Multumesc, de asemenea, pentru ca imi asculti cu adevarat rogaciunile....... Multumesc....

Te iubesc din inima, Doamne, taria mea! :)

Temeri...

2009-05-26T00:45:00.004+03:00

Iată un verset ce mi-a atras atenţia în noaptea aceasta... "Învaţă-mă căile Tale, Doamne! Eu voi umbla în adevărul Tău. Fă-mi inima să se teamă de Numele Tău. " (Psalmul 86.11)

De m-aş teme aşa de Numele Tău, cum mă tem de orice lucru, fie ziua de mâine, fie de oameni, sau de micimea-mi..
Doamne, ştiu din copilarie faptul că mă chemi să fiu misonară... mi-am dorit toată viaţa mea să merg...... Apoi mi-am pierdut dorinţa... a revenit iarăşi.... a luat toate formele geometrice, toate formele inimii mele, cu toate trairile ei... Dorinţa asta s-a adaptat oriunde am fost, pe oricine am iubit, si orice aş fi făcut. Iar acum stă falnică, vis împlinit, înaintea mea... Mi-e frică. E măreaţă....

Mă rog doar atât.... ajută-mă să le arăt altora Slava Ta! :)

Minuni obişnuite :)

2009-05-25T13:43:00.005+03:00

Astăzi e o zi mare pentru mine. E o zi de sărbătoare. E o zi în care numele Domnului merită a fi binecuvântat, căci a fost binevoitor sufletului meu şi mi-a ascultat rugăciunea.

Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El s-a aplecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.... mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii... Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul, şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi! Doamne Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine! Nimeni nu se poate asemăna cu Tine! Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc! Tu, Doamne, nu-mi vei opri îndurările Tale; ci bunătatea şi credincioşia Ta mă vor păzi totdeauna! Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul meu... Să se bucure şi să se veselească în Tine toţi cei ce Te caută! Nu zăbovi, Doamne!

Îmi place foarte mult un verset din Psalmi... "Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale: fă-mă să trăiesc în neprihănirea cerută de Tine!" Cu această rugăciune în inimă, Te rog să mă foloseşti!

Plec în Oltenia în misiune.......... :)

Psalm 13

2009-05-23T23:27:00.001+03:00

When there's sorrow in my heart...
Where do I go?
When I wrestle with my thoughts...
How long do I have to wait?
When the darkness comes around me,
And there's nowhere left to hide,
Hear my cry, hear my cry.....

When the laughter and the joy
Is stripped away,
And the silence in my heart
Is like a heavy weight...
When I'm running through the darkness,
And my eyes can't see Your light,
Hear my cry, hear my cry....

How long, how long...........
For Your mercy and Your kingdom to come?
How long, how long to wait?........

Yet, I still rejoice in Your salvation,
And trust in Your unfailing love!

Frământări, gânduri...

2009-05-19T03:42:00.005+03:00

Ar trebui sa dorm. Vedeţi? Dacă aş fi fost acum netrează, v-aş fi scutit de-un început aşa de sec. Oricum, nici nu ştiu cui exact mă adresez când scriu aici. Ei, în majoritatea cazurilor, Domnului, dar în noaptea asta gândul la oamenii din jurul meu, cunoscuţi sau necunoscuţi, mă face să vorbesc. Sunt tot soiul de oameni. Pe care, pretinde Dumnezeu, trebuie să îi iubeşti. Bunăoară, oameni cărora nu le place ziua de luni. Pe mine mă deranjează la culme filozofia asta din lume, împărtăşită de mulţi, susţinând hidoşenia zilei de luni. Eu cred că nu sunteţi sinceri cu voi înşivă când daţi vina pe Luni. Luni e o zi frumoasă. E început de săptămână, fapt ce pe mine mă umple de speranţa reînoirii, de credinţa că lucrurile se pot drege, se pot transforma... Atâta timp cât există ziua de Luni, eu cred în minuni. :) Vouă vă place lunea, dar nu vă place viaţa voastră. Nu vă simţiţi confortabili cu banalitatea trăirii voastre. Ziua de luni vă aduce aminte că pământul e blestemat. Sau că ar fi putut să fie altfel. Ziua de luni nu vă lasă să uitaţi că aţi avut odată un vis, dar a ruginit. A ajuns poate legat intr-un sac vechi... S-a veştejit, printre pălămida raţiunii, printre buiezi de indiferenţă. Şi aşa, în loc să fi căutat înţelepciunea şi frica de Domnul, aţi preferat să mergeţi pe acelaşi drum monoton până la servici. Nu sunt împotriva lucrului. Din contră, "cine nu munceşte, să nu mănânce!". Însă dacă munciţi, faceţi ceva ce vă place. Lucraţi cu pasiune. Fără iubire, nu suntem nimic. Sunt deja fraze stereotipice. Însă pasiunea, focul acela interior, vă va fi întotdeauna un prieten de nădejde, dacă-l veţi menţine, dacă-l veţi hrăni. Lumea e largă. E colosală. Avem milioane de opţiuni în a alege drumul pe care să mergem. Chiar şi cel mai banal lucru la prima vedere, are totuşi o întreagă filozofie în spatele-i. Urmaţi-vă visul. Iar dacă alergaţi deja în cursa al cărui premiu e împlinirea visului, nu vă mai plângeţi că e greu, că lunea nu e frumoasă. Ba mai degrabă, să mulţumiţi Domnului in acea zi, că sunteţi mai aproape de cer cu o Luni.
Iubesc zilele de luni, cum iubesc dimineţile, prima zi de vacanţă, şi orice alt exemplu de început. Totul devine nou. Ţi se acordă o a doua şansă!

Iar fericirea... ţine câtuşi de puţin de frumuseţea primei zile din săptămână. Fericirea noastră trebuie să fie în Dumnezeu. Bucuria mântuirii Sale să nu ne părăsească!

Lăudaţi pe Domnul! :)

Şi nu s-aude nici un zvon...

2009-05-16T02:37:00.002+03:00

"Nimic alături nu tresare/ Şi nu s-aude nici un zvon,/ Abia din când în când, arare,/ S-abate-un vaier monoton. Pesemne undeva departe/ Se roagă vreun nenorocit,/ Şi rugăciunea lui se-mparte/ Peste oraşul adormit..." (Octavian Goga)

Ce frumos grăieşte-acest Octavian......şi uite, că vorbeşte despre mine, în poezia lui...:)

Doamne, dacă nu m-am rugat şi n-am fost aproape de Tine în ultimele două luni... dacă nu am lăsat să treacă zi fără să vin la întâlnirea cu Tine.... Dacă nu mi-am luat în mâini sufletul zbuciumat şi nu Ţi l-am predat Ţie... cu post, cu rugăciune, şi m-am căznit să mă smeresc cum ştiu eu mai bine... Şi cu toate acestea, cu toate că Te caut ori de câte ori caut ceva, tot nu se întâmplă nimic. Niciodată nu Te-am căutat mai mult, totuşi, niciodată n-am simţit aşa acut că îmi pierd minţile. Nu Îţi înţeleg voia!!!!!! Pur şi simplu, mă rog pentru o frunză anume, şi Tu îmi dai toată livada, să-mi aleg. De ce? De ce sunt atâta de confuză? Unde vrei să merg, Doamne? O să zică lumea c-am înnebunit, dacă mă iau aşa, şi voi pleca în misiune. Dar ce mă interesează pe mine de voi, care oricum, numai încercaţi(fără sa fiţi conştienţi) să mă descurajaţi? De parcă vă aduc vre-un folos daca rămân în Timişoara. Sau de parcă mă duc pe cheltuiala voastră........... De parcă nu mă duc pentru ca Domnul meu Cel minunat să Îşi vadă rodul suferinţei Lui, şi să se bucure!! De parcă nu mă duc pentru ca El să fie slăvit câtă vreme voi fi în viaţă, lucrând pentru El...

Am citit o mulţime de capitole, Psalmi, versete din Biblie în seara asta, dar numai unul mi-a rămas ca o înviorare şi ca un răspuns din partea Lui Dumnezeu rugăciunii mele de-a pleca..... "Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii".(Isaia 12.3)

De ce ziceam că sunt aşa de confuză? Pentru că simt clar în pieptul meu că trebuie să fac ceva. Dar nu ştiam ce, aşa că tot încercam să mă îndrept şi să mă învârt.... doar-doar oi nimeri His Will Road :)....

Ei, Doamne, sunt aşa frântă, mai ales după un jogging alarmant de obositor, aşa că trag draperiile sufletului, cu acea credinţă că om ieşi noi la liman:)...

Încă mai avem timp....

2009-05-14T02:46:00.008+03:00

E din nou ora aceea în noapte, care îţi dă somn doar în schimbul unor cuvinte frumos legate. Cuvinte.... am de dat tuturor, mai ales ei, nopţii. Cuvinte afone, sau fraze melodioase, silabe de-o şchioapă, sau semne de punctuaţie, toate îmbrăcate de sărbătoare. Dar ce folos să vi le dau? Aş putea răspunde cu "moa aussi", unui surprinzător "je t'aime", primit de la cea mai bună prietenă a mea. Aş putea ca de mâine dimineaţă să vorbesc mai blând cu cei din jurul meu...Aş putea să îi spun lui că îl aştept de-o viaţa.. Dar tot aici unde sunt aş ajunge: la capăt, la limita orizontului. Unde să te mai uiţi, cănd ai atins cu buzele tale zidul orizontului? Ce vine dupa zare? Sub mine nu e cer, şi dacă ochii mi-i înalţ, pot să cuprind numai pământul, şi-l răsfoiesc, ca un album cu poze din copilărie.

Mi-e dor, Doamne. Un dor nestăvilit... îmi freamătă inima-n mine, trează. Încotro, Doamne, încotro? Haide să rămânem pe banca aceasta de cuvinte şi, după ce voi pune un lac înaintea noastră,cu cerul oglindit într-însul, un vârf de munte în dreapta noastră şi pădure-n stânga, toate de cuvinte, să devenim şi noi cuvinte... Iată, eu, o silabă schioapă, îndrăznesc să m-apropii de Tine, Cartea Cărţilor. Dacă Tu eşti Cuvântul, eu sunt doar o vocală....

Doamne, du-mă altundeva. Nu vreau împlinirea viselor, şi nici binecuvântările zilei care-şi va purta dimineaţa ca o salbă la gât... ci sufletul meu Te vrea pe Tine. Vreau să îmi dai ceea ce reflectă binecuvântările pământeşti: să îmi dai ceea ce ar fi ele în lumea nevăzută.... Du-mă, Isus, la ape de odihnă..... să mi se umple ochii de pace...

Adaugă cuvinte la silaba-mi... scrie-mi numele în Cartea Ta... fă-mă preaiubita Ta, Doamne... Căci Tu eşti tot ceea ce înseamnă "a trai" pentru mine....
Îmi proştern cuvintele.... Mulţumesc...
(Imagine - Rarindra Prakarsa)

Psalmul unei inimi peregrine...

2009-05-05T03:10:00.007+03:00

Oh, Isus, oare mă dau pe mâna oamenilor? Oare voi greşi iar, ca să ajung într-o înfundătură? Ca să mă târăsc iar înapoi de unde-am plecat? Nu lăsa ca să se dezvolte în mine un recidivist, şi să ajung în clasicu-mi almanah al eşuărilor.

Spuneam acum mulţi ani că aşa cum picioarele te pot duce într-un loc bun sau rău, tot aşa e şi cu sentimentele. Sau cu dorinţele. Oare să-mi fie deşartă gândirea, Doamne? Cercetează-mă, spală-mi faţa..... ridică-mi bărbia, şi intreabă-mă: Puţin credincioaso, pentru ce te îndoieşti? Pentru ce îţi este teamă? Pune-Ţi tina pe ochii mei, ca să văd desluşit voia Ta. Isus drag, nu vreau să ştiu ce va veni. Nu vreau să mă bazez pe ale mele planuri. Nu vreau să meditez la idei toată ziua, şi nu vreau ca slava mea să-mi fie visele. Nu, căci prin aceasta, aş lăsa ca toate buiezile îndoielii, toate bălăriile necredinţei, toate buruienile descurajărilor să crească şi să aducă roade bogate. Ci Tu eşti Slava mea! Tu îmi înalţi capul! Tu eşti bucuria mea la răscruce de drumuri! Tu ma urci in carul Tău de biruinţă, când trecutul rămâne în urma mea, nostalgic, tulburător, şi mă porţi spre apele odihnei...

Doamne, am să mă arunc în gol. Mă vei prinde, cum a mai întrebat cineva? Sau voi fi murind frumos? Te rog, salvează-mă acum. În Tine îmi pun încrederea!

Îmi notez versetul ce m-a izbit, citind Psalmii in tren, pe drumul către casa părintească........."Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău! " [Psalm 74.21]

De aceea îndrăznesc, o Doamne, chiar dacă sunt o nerecunoscătoare şi neisprăvită pentru că o fac, să Iţi cer.... Isus, dă-mi motive ca să laud Numele Tău....

Titlu de argint...

2009-04-24T03:58:00.002+03:00

Am închis cealaltă carte-blog a vieţii mele şi, cu o îndrăzneală nespecifică unei firi nostalgice ca a mea, înşir introducerea din viitorul care se va risipi, şi totuşi, niciodată nu va fi terminat. Nu am vrut să mai scriu aici, pentru că am deja un blog, şi pentru că sunt destule bloguri frumos croite, ca să mai incapă şi-al meu. Dar vreau ca acţiunile-mi să fie conform lumii nevăzute, unde locuieşte Dumnezeu. Noaptea aceasta a fost una de cercetare, cu alergări de lacrimi pe obraji. Când aud cuvântul misiune, plâng. Plâng cu drag, tulburator, şi adun în inimă fiecare experienţă citită, auzită....Le port ca nişte salbe de margăritar, ca nişte perle preţuite... Mai am şi alte bogăţii, comorile promisiunilor Domnului. Ah, de câte ori nu le-am aruncat, înciudată, în adâncul oceanului necredinţei..Dar Dumnezeu a spus: 'adu înapoi', şi apa, mai ascultătoare ca mine, mi le-a redat prin lacrimi, ca şi în aceste ore binecuvântate.

Citind blogul Andreei, găzduit de Celine, m-a tulburat felul meu curent de-a fi. M-a îngrozit că am ieşit la o conferinţă, în faţă, rededicându-mă, şi totuşi, parcă paşirea aceea în faţă nu a fost decât o umbră a ceea ce doresc sâ fac acum. În scris, ca să recitesc peste ani, si sa am dovada, cand necredinţa va aparea.

A te dedica. A te preda Domnului complet. A fi mâncat pe de-a-ntregul de intunericul credinţei. Îngrijorările nu-şi mai au rostul de acum înainte (Psalmul 91.9,10). Voi trece prin mijlocul tristeţii, nevătămată. Voi fugi de orice pare rău. Mă uit cu încredere la Braţul Domnului, iubesc valurile Sale, care trec peste mine, mă năpădesc, mă spala de nevrednicie. Câtă nevrednicie se ascunde sub nevrednicia mea superficială! Doamne, ai milă de mine, păcătoasa!

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Isus, amărăciunea inimii mele îmi rupe credinţa în Tine în bucaţi. Sunt câteva răni în sufletul meu ce trebuiesc vindecate, ca Tu să Îţi faci lucrarea cu mine. Te rog, eliberează-mă. Nu mi-e ruşine să-Ţi cer ajutorul. Ruşine mi-ar fi să tac, fix în clipa asta, când Te uiţi la mine, întrebător: 'Ce te doare, Delia?'

Toate descurajările le arunc la Crucea Ta, unde le-ai învins.
Mulţumesc, mulţumesc pentru că ai ajutat necredinţei mele, în această noapte. Cred, Doamne, ajută............şi cuvintele mi se transformă intr-o rugaciune mută....

[ISAIA 55.8-13]